7:17 Potopul a fost patruzeci de zile pe pământ. Apele au crescut şi au ridicat corabia, şi ea s-a înălţat deasupra pământului.
Apele au crescut. Imensa întindere şi intensitate a potopului este bine exprimată printr-o serie de verbe şi adverbe: apele au ,,crescut” (v.17), ,,au ajuns mari” şi ,,au crescut foarte mult” (v.18), ,,au ajuns din ce în ce mai mari” (v.19), şi ,,s-au înălţat” chiar cu 15 coţi (aproximativ 792 cm) deasupra munţilor (vers 20). Descrierea este simplă, maiestuoasă şi vioaie. Un volum de apă de nemăsurat a acoperit pământul întreg. Întinderea universală a potopului cu greu putea fi exprimată în cuvinte mai convingătoare decât acestea.
Această descriere dovedeşte că părerea susţinută de unii că potopul a fost o chestiune locală în valea Mesopotamiei este imposibilă şi întru totul absurdă. Depozitele de aluviuni descoperite de arheologi la Ur din Chaldeea, de exemplu, nu pot fi făcute prin nici un efort al imaginaţiei să corespundă cu raportul Genezei despre potop (PP 107, 108).
Pretutindeni pe faţa pământului găsim resturi de fosile de plante şi animale care au fost depozitate în mod evident de apă. Aceste depozite se întind în anumite locuri până la adâncimi de cel puţin trei mile, însă adâncimea medie este ceva peste o jumătate de milă. Distribuirea universală a acestor resturi şi adâncimea la care sunt îngropate dovedesc dincolo de orice îndoială atât întinderea universală, cât şi teribila violenţă a potopului lui Noe.
Universalitatea acestei catastrofe este atestată de asemenea şi de legendele despre potop păstrate printre oamenii aproape ai fiecărei rase de pe faţa pământului. Cea mai amplă dintre aceste relatări este aceea a vechilor babilonieni, care erau aşezaţi în imediata apropiere a locului unde s-a oprit corabia după potop şi de unde neamul omenesc a început să se răspândească din nou. Poemul epic al lui Ghilgameş aduce multe asemănări concludente cu acelea ale Genezei, şi totuşi diferă de acesta, în aşa fel încât să facă dovada că acesta este o versiune deficientă a aceleiaşi istorisiri. O comparaţie a celor două relatări prezintă dovada impresionantă a inspiraţiei istorisirii Genezei.
Corabia este menţionată de două ori în v.17 şi 18 ca fiind ,,ridicată”, sau că ,,plutea”. Faptul că ea ,,plutea” în siguranţă ,,pe deasupra apelor” le oferă tuturor generaţiilor următoare asigurarea despre puterea lui Dumnezeu de a-i salva pe aceia care Îl ascultă şi se încred în El. Chiar acele elemente dezlănţuite să-i nimicească pe cei răi au purtat în siguranţă credincioasa familie a lui Noe. Niciodată Dumnezeu nu a dus lipsă de mijloace pentru a salva ce este al Lui. În acelaşi timp este voinţa Lui ca omul să exercite întreaga inteligenţă şi putere pe care i le-a dat Dumnezeu. Dumnezeu a ocrotit corabia în mod miraculos, însă a lăsat ca Noe să o construiască.