48:1 După aceea, au venit şi au spus lui Iosif: Tatăl tău este bolnav. Şi Iosif a luat cu el pe cei doi fii ai săi, Manase şi Efraim.
Tatăl tău este bolnav. La scurt timp după vizita lui Iosif, prilej cu care Iacov a făcut aranjamente pentru înmormântarea sa, Iosif a fost informat cu privire la ultima boală a tatălui său. El a plecat imediat la el împreună cu cei doi fii ai săi, Manase şi Efraim, care aveau vârsta între 19 şi 25 de ani (vezi v.5; cap. 47,28; 41,50; 45,6).
48:2 Au dat de ştire lui Iacov, şi i-au spus: Iată că fiul tău Iosif vine la tine. Şi Israel şi-a adunat puterile, şi s-a aşezat pe pat.
Şi Israel. Schimbarea numelui din Iacov în Israel aici este semnificativă cum a fost şi în cap. 45,27.28. Iacov, omul luptător slăbit de vârstă, şi-a adunat puterile care i-au mai rămas pentru o lucrare pe care o avea de îndeplinit ca Israel, purtător al îndurătoarelor făgăduinţe ale lui Dumnezeu.
48:3 Iacov a zis lui Iosif: Dumnezeul Cel Atotputernic mi S-a arătat la Luz, în ţara Canaan, şi m-a binecuvântat.
Dumnezeul cel Atotputernic mi s-a arătat. Făcând o introducere la cele ce aveau să urmeze, Iacov a povestit experienţele zilelor lui din trecut, mai ales arătarea divină de la Luz, sau Betel, după întoarcerea sa din Padan-Aram (vezi cap. 35,9-15). Folosirea numelui sacru ,,Dumnezeul cel Atotputernic”, darea de seamă despre arătare şi succesiunea diferitelor făgăduinţe relatate de Iacov dovedesc că el nu s-a referit la visul lui de pe drumul către Haran, ci la vedenia de mai târziu, în acelaşi loc, după întoarcerea sa în Canaan.
48:4 El mi-a zis: Te voi face să creşti, te voi înmulţi, şi voi face din tine o ceată de popoare; voi da ţara aceasta seminţei tale după tine, ca s-o stăpânească pentru totdeauna.
Verset ce nu a fost comentat.
48:5 Acum, cei doi fii, care ţi s-au născut în ţara Egiptului, înainte de venirea mea la tine în Egipt, vor fi ai mei; Efraim şi Manase vor fi ai mei, ca şi Ruben şi Simeon.
Efraim şi Manase. Iacov a interpretat făgăduinţa lui Dumnezeu de la Betel ca împuternicindul să adopte pe cei doi fii ai lui Iosif şi să le dea aceeaşi poziţie ca propriilor copii. Deoarece Dumnezeu făgăduise înmulţirea seminţei lui şi Canaanul ca proprietate a ei, el a considerat că este drept să acorde lui Efraim şi Manase câte o parte din moştenirea făgăduită, egală cu aceea a propriilor fii. În felul acesta, ,,Iosif” avea să se bucure de o parte îndoită.
48:6 Dar copiii, pe care i-ai născut după ei, vor fi ai tăi; ei vor purta numele fraţilor lor în partea lor de moştenire.
Pe care i-ai născut după ei. Acest privilegiu trebuia să fie restrâns la primii doi fii ai lui Iosif. Alţi copii ai lui Iosif nu sunt amintiţi în Scriptură, dar dacă eu existat vreunii, urmaşii lor au fost incluşi mai târziu în seminţiile lui Efraim şi Manase, după cum prezisese Iacov. Adoptarea celor doi fii mai mari ai lui l-a aşezat pe Iosif în poziţia de întâi născut, în privinţa moştenirii.
48:7 La întoarcerea mea din Padan, Rahela a murit pe drum lângă mine, în ţara Canaan, la o depărtare bunicică de Efrata; şi am îngropat-o acolo, pe drumul care duce la Efrata, sau Betleem.
Rahela a murit... lângă mine. Mama lui Iosif, care murise atât de timpuriu, a fost, de asemenea, onorată postum prin adopţia fiilor mai mari ai lui Iosif. Aceste referinţe sunt pentru aluzia făcută de Iacov la iubita lui Rahela. Cuvintele sale pare să arate o dorinţă neexprimată că ar fi putut trăi să vadă pe întâiul ei născut înălţat la conducere peste cel mai mare imperiu din lume al vremii, iar prin aceasta în poziţia de a se dovedi salvatorul casei tatălui său.
48:8 Israel s-a uitat la fiii lui Iosif, şi a zis: Cine sunt aceştia?
Cine sunt aceştia? Probabil că vederea slabă a patriarhului (vezi v.10) a fost cauza pentru care Iacov nu i-a recunoscut mai devreme pe nepoţii lui. Faptul că la început nu a băgat în seamă prezenţa lor dovedeşte că actul de adopţie a fost îndemnat nu de vederea tinerilor, ci de îndemnurile lăuntrice ale Duhului lui Dumnezeu.
48:9 Iosif a răspuns tatălui său: Sunt fiii mei, pe care mi i-a dat Dumnezeu aici. Israel a zis: Apropie-i, te rog, de mine, ca să-i binecuvântez.
Verset ce nu a fost comentat.
48:10 Ochii lui Israel erau îngreuiaţi de bătrâneţe, aşa că nu mai putea să vadă. Iosif i-a apropiat de el; şi Israel i-a sărutat, şi i-a îmbrăţişat.
Ochii lui Israel. Patriarhul slăbit, aproape orb, nu-i văzuse pe Efraim şi Manase de câţiva ani, aşa că el nu i-a recunoscut acum, când se aflau încă o dată în faţa sa.
48:11 Israel a zis lui Iosif: Nu credeam că am să-ţi mai văd faţa, şi iată că Dumnezeu m-a făcut să-ţi văd şi sămânţa.
Verset ce nu a fost comentat.
48:12 Iosif i-a dat la o parte de lângă genunchii tatălui său, şi s-a aruncat cu faţa la pământ înaintea lui.
Verset ce nu a fost comentat.
48:13 Apoi Iosif i-a luat pe amândoi, pe Efraim cu mâna dreaptă, la stânga lui Israel, şi pe Manase cu mâna stângă, la dreapta lui Israel, şi i-a adus aproape de el.
Iosif i-a luat pe amândoi. Iosif, care căzuse cu faţa la pământ înaintea tatălui său, fie din cinstire filială, fie din înţelegerea faptului că tatăl său vorbea sub inspiraţie, a luat acum pe cei doi fii ai săi dintre genunchii lui Israel, care şezuse cu cei doi tineri între genunchii lui îmbrăţişându-i. El l-a luat pe Efraim, cel mai tânăr, la dreapta lui, iar pe Manase, cel mai în vârstă, la stânga, aşa încât Efraim stătea la stânga lui Iacov şi Manase la dreapta lui.
48:14 Israel şi-a întins mâna dreaptă şi a pus-o pe capul lui Efraim, care era cel mai tânăr, iar mâna stângă a pus-o pe capul lui Manase; înadins şi-a încrucişat mâinile astfel, căci Manase era cel dintâi născut.
Mâna dreaptă. Aceasta este prima relatare biblică despre punerea mâinilor ca simbol al binecuvântării. Cu toate că nu este esenţial la transmiterea binecuvântării, actul nu este lipsit de un anumit caracter potrivit ca simbol al faptului nevăzut. Conform cu aceasta, el a devenit modul recunoscut de transmitere a puterilor spirituale, sau a darurilor. Această procedură a fost folosită în perioada Vechiului Testament pentru consacrarea preoţilor (Numeri 27,18.23; Deuteronom 34,9), în timpul bisericii Noului Testament pentru ordinarea slujbaşilor (Fapte 6,6; 8,17; 1 Timotei 4,14; 2 Timotei 1,6) şi în îndeplinirea multor minuni (Matei 19,13; Marcu 8,23.25; Fapte 9,17; 19,6; 28,8).
48:15 A binecuvântat pe Iosif, şi a zis: Dumnezeul, înaintea căruia au umblat părinţii mei, Avraam şi Isaac, Dumnezeul, care m-a călăuzit de când m-am născut, până în ziua aceasta,
A binecuvântat pe Iosif. Prin punerea mâinilor, Iacov a transferat asupra lui Iosif, prin fiii săi, binecuvântarea pe care a cerut-o stăruitor de la Dumnezeu pentru ei.
48:16 Îngerul, care m-a izbăvit de orice rău, să binecuvânteze pe copiii aceştia! Ei să poarte numele meu şi numele părinţilor mei, Avraam şi Isaac, şi să se înmulţească foarte mult în mijlocul ţării!
Îngerul. Aşezat aici la egalitate cu Dumnezeu, ,,Îngerul” nu putea fi o fiinţă creată, ci trebuie să fie ,,Îngerul lui Dumnezeu”, care înseamnă Dumnezeu manifestat în formă de înger (vezi Exod 32,34; Isaia 63,9; 1 Corinteni 10,4). În conformitate cu revelaţia deplină a scriitorilor Noului Testament, El este ,,Cuvântul”, ,,Păstorul” şi ,,Răscumpărătorul”, Isus Hristos. Atât Iacov, cât şi Iov (Iov 19,21) dau pe faţă cunoştinţă cu această Persoană Divină, care i-a scăpat de boală, atât trupească, cât şi spirituală, şi care va desăvârşi lucrarea de salvare, prin eliberarea lor din puterea mormântului. Răscumpărătorul către care priveau înainte Iacov şi Iov şi despre care mărturisesc atât Moise cât şi profeţii, a fost Isus Hristos (1 Corinteni 10,4; Galateni 3,13; Tit 2,14; 1 Petru 1,18).
Să poarte numele meu. Prin aceasta, Iacov a înţeles ca Efraim şi Manase să fie consideraţi ca fii ai lui Iacov. Astfel, ei aveau să devină într-un sens special primitorii binecuvântărilor făgăduite lui Avraam, Isaac şi Iacov.
48:17 Lui Iosif nu i-a venit bine când a văzut că tatăl său îşi pune mâna dreaptă pe capul lui Efraim; de aceea a apucat mâna tatălui său, ca s-o ia de pe capul lui Efraim, şi s-o îndrepte pe al lui Manase.
Verset ce nu a fost comentat.
48:18 Şi Iosif a zis tatălui său: Nu aşa, tată, căci acela este cel întâi născut; pune-ţi mâna dreaptă pe capul lui.
Nu aşa, tată. Asigurându-l pe Iosif că Manase, cel mai mare dintre cei doi, va ajunge de asemenea o mare naţiune, Iacov a declarat totuşi, în mod accentuat, că Efraim va deveni şi mai mare, ,,o mulţime de neamuri”, sau literal, ,,o abundenţă de neamuri”. Această binecuvântare a început să se împlinească începând de pe vremea judecătorilor, când seminţia lui Efraim crescuse într-atât în mărime şi putere, încât a luat conducerea între cele zece seminţii nordice, iar numele ei a căpătat o importanţă egală cu numele Israel (vezi Isaia 7,2; Osea 4,17; 13,1; etc.). Pe vremea lui Moise, Manase număra 20.000 mai mult decât Efraim (Numeri 26,34, 37). Istoria care a urmat arată că această făgăduinţă a fost de la Dumnezeu şi că binecuvântarea lui Iacov nu a fost numai o dorinţă pioasă a unui bunic muribund, ci adevărata acordare a unei binecuvântări de o hotărâtă însemnătate şi tărie profetică.
48:19 Tatăl său n-a vrut, ci a zis: Ştiu, fiule, ştiu; şi el va ajunge un popor, şi el va fi mare; dar fratele lui cel mai mic va fi mai mare decât el; şi sămânţa lui va ajunge o ceată de neamuri.
Verset ce nu a fost comentat.
48:20 El i-a binecuvântat în ziua aceea, şi a zis: Numele tău îl vor întrebuinţa Israeliţii când vor binecuvânta, zicând: Dumnezeu să Se poarte cu tine cum S-a purtat cu Efraim şi cu Manase! Şi a pus astfel pe Efraim înaintea lui Manase.
Verset ce nu a fost comentat.
48:21 Israel a zis lui Iosif: Iată că în curând am să mor! Dar Dumnezeu va fi cu voi, şi vă va aduce înapoi în ţara părinţilor voştri.
Verset ce nu a fost comentat.
48:22 Îţi dau, mai mult decât fraţilor tăi, o parte, pe care am luat-o din mâna Amoriţilor cu sabia mea şi cu arcul meu.
Mai mult decât fraţilor tăi. Cuvântul tradus ,,parte”, şekem, este acelaşi ca numele cetăţii Sihem, în apropierea căreia Iacov cumpărase o bucată de pământ (cap. 33,18.19) şi a cărei populaţie o masacraseră doi din fiii lui Iacov. Cuvântul şekem înseamnă ,,umăr” sau ,,creastă (de munte)”. Deoarece Iosif a fost îngropat mai târziu la Sihem (Iosua 24,32) şi pe timpul lui Hristos exista o bucată de pământ aproape de Sihar, sau Sihem, care mai era considerată ca partea pe care Iacov i-o dăduse fiului său, Iosif (Ioan 4,5), este foarte probabil că declaraţia lui Iacov, prin care i-a dăruit un ogor lui Iosif, a fost un joc de cuvinte. Ogorul pe care îl avea Iacov la Sihem era, probabil,
o creastă de munte care semăna cu un umăr, motiv pentru care Iacov l-a numit şekem, ,,umăr” sau ,,creastă”. Semnificaţia de ,,parte” pentru şekem este de altfel nedovedită şi se întemeiază întru totul pe vechile traduceri. Şekem poate fi tradus corespunzător ca ,,versant de munte” (RSV).
Cu sabia mea şi cu arcul meu. Acesta este primul loc în care se face referire la acte de război în privinţa lui Iacov. Toate celelalte texte, care se referă la ogorul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, vorbesc despre el ca fiind cumpărat (Geneza 33,18.19; Iosua 24,32). Deoarece aceste texte trebuie să se refere la acelaşi ogor pe care Iacov l-a amintit ca fiind cucerit cu sabia şi arcul, probabil că proprietatea lui Iacov îi fusese luată după ce părăsise regiunea Sihemului (Geneza 35,4.5). Cu toate că ,,groaza lui Dumnezeu” i-a împiedicat să-l atace pe Iacov şi să răzbune masacrarea sihemiţilor, se pare că ei au luat proprietatea lui Iacov, aşa încât patriarhul a fost obligat ceva mai târziu să recucerească proprietatea prin forţa armelor. Explicaţia aceasta pare a fi mult mai rezonabilă decât aceea a unor comentatori care doresc să vadă în pronunţarea lui Iacov o profeţie care se referă la viitoarea cucerire a Palestinei pe vremea lui Iosua.
Comentariile lui Ellen G. White
1-22 PP 234-235
5 PP 234
7 PP 206
8-10 PP 234
15,16 Ed 147; PP 234
21 PP 235