45:3 Iosif a zis fraţilor săi: Eu sunt Iosif! Mai trăieşte tatăl meu? Dar fraţii lui nu i-au putut răspunde, aşa de încremeniţi rămăseseră înaintea lui.
Eu sunt Iosif. Efectul acestui anunţ este mai uşor de imaginat decât de descris. Până aici, Iosif fusese cunoscut fraţilor lui ca Ţafnat-Paeneah, un om care vorbea cu ei printr-un traducător (cap. 42,23). Deodată, acest august domn din Egipt vorbeşte cu ei în limb lor. Glasul şi asemănarea fratelui lor de mult pierdut au străbătut prin mintea lor la auzirea numelui familiar şi i-au umplut de uimire şi teamă.
Mai trăieşte tatăl meu? Poate că Iosif a fost îndemnat să pună această întrebare, după ce a văzut panica pe feţele lor. Acum el nu se mai referă la Iacov ca la ,,bătrânul de care aţi vorbit” (cap. 43,27), ci ca propriul tată iubit şi respectat. Iosif fusese informat (cap. 43,27, 28) de faptul că el mai trăia încă, dar i se spusese din nou (cap. 44,34). Inima lui tânjea să mai audă despre tatăl lor.
Aşa de încremeniţi. Această întorsătură a lucrurilor era prea de tot şi oamenii au amuţit. Ei erau îngroziţi nu numai din cauza măreţiei lui Iosif, ci de aducerea aminte a crimei lor de odinioară împotriva lui. Până aici, ei se aşteptaseră numai la o pedeapsă divină pentru fapta aceea şi nu se temuseră de o pedeapsă omenească, deoarece crima lor nu era cunoscută de nimeni în afară de cercul lor mic. Totuşi, acum stăteau în faţa aceluia pe care ei îl nedreptăţiseră atât de mult. Nu este de mirare că s-au tras înapoi în panică din faţa lui crezând că acum sosise ceasul să plătească pentru faptele de la Dotan.