42:36 Tatăl lor Iacov le-a zis: Voi mă lipsiţi de copii: Iosif nu mai este, Simeon nu mai este, şi voiţi să luaţi şi pe Beniamin. Toate acestea pe mine mă lovesc!
Voi mă lipsiţi. Auzind trista lor istorisire, văzând reaua prezicere a întoarcerii argintului şi înţelegând că pierduse un al doilea fiu, Iacov a izbucnit într-o jale amară, acuzându-i pe fiii lui de răspunderea pierderii lui Iosif şi Simeon. Acum, ei erau înclinaţi să-l ia şi pe Beniamin. Iacov cu greu putea fi deschis faţă de fiii săi, deoarece nu ştia că ei erau vinovaţi în cazul dispariţiei lui Iosif şi, de aceea, desigur, nu trebuia să-i mustre în mod direct pentru întemniţarea lui Simeon. Cu toate acestea, ei trebuie să fi considerat jalea lui Iacov ca o binemeritată mustrare. Ei ştiau că vorbele lui erau mult mai adevărate, chiar decât dacă ar fi cunoscut realitatea. În mod sigur, ei îl lipsiseră pe tatăl lor de Iosif şi îşi dădeau seama că şi întemniţarea lui Simeon era o plată dreaptă pentru fapta lor cea crudă. Cum puteau să ia acum asupra lor răspunderea de a-l lua pe Beniamin în Egipt, când nu exista nici o siguranţă că avea să se întoarcă cu bine? Ei se aflau acum într-o situaţie grea, însă singura lor alegere era să moară de foame. Dacă urmau să asigure eliberarea lui Simeon şi să-l salveze de la o moarte sigură şi dacă ei şi familiile lor voiau să supravieţuiască foametei, trebuiau să se întoarcă în Egipt după grâu.