41:51 Iosif a pus întâiului născut numele Manase (Uitare); căci, a zis el, Dumnezeu m-a făcut să uit toate necazurile mele şi toată casa tatălui meu.
Manase. Literal, ,,pricinuind uitare”. Iosif a dat numele acesta întâiului său născut drept recunoştinţă că Dumnezeu l-a făcut să uite starea lui de sclavie de mai înainte şi puternica dorinţă pe care o avusese după căminul tatălui său. El era recunoscător că Dumnezeu i-a întemeiat un cămin, cu toate că era în ţara exilului său. Nenorocirea lui de mai înainte nu putea să amărască starea prezentă a lui de fericire, pentru că adversitatea fusese transformată în prosperitate.
Se pune întrebarea, pentru ce nu a luat Iosif de îndată legătură cu tatăl său, după ce a ajuns la o poziţie atât de înaltă? Uitase el într-adevăr iubirea tatălui său şi nu s-a simţit obligat să-i descopere bărbatului îmbătrânit că el mai este încă în viaţă? Faptul că el nu încetase într-adevăr să-i fie dor este clar nu numai din întâlnirea tandră cu fraţii şi tatăl său, care urmează să fie descrisă în curând, ci şi din declaraţia făcută la naşterea lui Efraim, caracterizând Egiptul ca ţară a suferinţei lui. Faptul că el nu a declarat de îndată provenienţa lui şi nu a trimis o solie acasă în Canaan se poate atribui ezitării de a-i descoperi tatălui său răutatea de care se făcuseră vinovaţi fraţii lui, sau poate unui impuls divin care îl avertizase că încă nu sosise timpul pentru a descoperi fapta. În orice caz, purtarea lui Iosif în această privinţă nu descoperă nimic în dezacord cu evlavia care pătrunde în mod atât de evident viaţa lui. Dacă Dumnezeu a ales să-l aşeze în Egipt, el avea să rămână în Egipt.