32:26 Omul acela a zis: Lasă-mă să plec, căci se revarsă zorile. Dar Iacov a răspuns: Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta.
Lasă-mă să plec. Îngerul a căutat să se retragă înainte de a se face ziuă, însă nu a motivat cu nimic dorinţa lui de a face acest lucru. Comentatorii sugerează o dorinţă din partea Lui fie pentru a-i împiedica pe alţii să fie martori la scenă, fie poate pentru a-l împiedica pe Iacov să-L vadă.
Nu te voi lăsa să pleci. Lovirea schiloditoare şi glasul divin îl convinseseră pe Iacov că Acela cu care se luptase timp de ceasuri era un sol din cer. Căutând ceasuri întregi cu disperare după ajutor divin, Iacov a crezut că nu-şi putea îngădui să-L lase să plece fără ca mai înainte să primească asigurarea iertării şi ocrotirii pe care o dorea atât de mult. El cerea aceasta ca un dar imediat, înţelegând că el nu avea să-I ofere nimic lui Dumnezeu în schimb. El nu a propus nici o negociere, singura lui pledoarie era situaţia lui disperată. Ajutorul de care avea nevoie putea veni numai de la Dumnezeu. Pentru prima dată în viaţa lui a cunoscut că propriile lui resurse sunt insuficiente. De la naşterea sa, când îl prinsese pe fratele său de călcâi, până în ultimii săi ani în Haran, când îl păcălise pe unchiul său, Laban (Osea 12,3.4), Iacov abordase soluţiile problemelor vieţii prin metodele îndoielnice ale propriei imaginaţii. Acum era un om schimbat. În timp ce în trecut el se bizuise pe propria înţelepciune şi tărie, acum învăţase să se încreadă pe deplin în Dumnezeu.