3:6 Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit, şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui, şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el.
Femeia a văzut. După ce în mintea femeii au fost stârnite îndoiala şi necredinţa în Cuvântul lui Dumnezeu, pomul i s-a părut mult prea deosebit. De trei ori se face menţiunea cât de încântător era pomul. El făcea apel la gustul ei, la ochii ei şi la dorinţa ei înfocată după înţelepciunea sporită. Privind în felul acesta la pom, cu dorinţa de a se împărtăşi din fructul lui, era o concesie făcută ispitei lui Satana. Eva era deja vinovată de călcare în inima ei a poruncii lui Dumnezeu, ,,Să nu pofteşti” (Exod 20,17). Fapta de a lua fructul şi de a-l mânca a fost, astfel, numai rezultatul firesc de intrare pe calea călcării poruncii.
A luat din rodul lui. După ce a poftit la ceva ce nu avea nici un drept, femeia a continuat să calce o poruncă după alta. Eva a furat apoi din proprietatea lui Dumnezeu, călcând porunca a opta (Exod 20,15). Mâncând din fructul oprit şi dându-l şi soţului ei, ea a călcat porunca a şasea (Exod 20,13). Apoi ea a mai călcat şi porunca întâi (Exod 20,3), pentru că l-a pus pe Satana înaintea lui Dumnezeu şi a ascultat de el mai degrabă decât de Creatorul ei.
Şi a dat şi bărbatului ei. Văzând că ea nu a murit imediat, fapt care părea să confirme afirmaţia hotărâtă a înşelătorului, ,,Hotărât că nu veţi muri”, Eva a experimentat un amăgitor simţ de exaltare. Ea a dorit ca soţul ei să împărtăşească simţământul cu ea. Este pentru prima dată când raportul sacru îl numeşte pe Adam ,,soţul ei”. Dar, în loc să fie un ,,ajutor potrivit” pentru el, ea deveni un mijloc de nimicire a lui. Declaraţia că ,,a dat şi bărbatului ei care era lângă ea” nu înseamnă că el fusese tot timpul lângă ea, asistând mut la scena ispitirii. Dimpotrivă, ea i-a dat din fruct după ce l-a reîntâlnit, ca să poată mânca din el ,,cu ea”, împărtăşindu-se astfel cu presupusele lui binefaceri.
Bărbatul a mâncat şi el. Înainte ca el să mănânce, între Adam şi soţia lui trebuie să fi avut loc o discuţie. Să o urmeze oare pe soţia lui pe calea ei de păcat şi neascultare, sau să renunţe la ea, încrezându-se că Dumnezeu îi va reface cumva fericirea nimicită? Pe Adam nu l-a înşelat faptul că ea nu murise ca rezultat al mâncării fructului şi că nici o pagubă aparentă nu venise asupra ei.
,,Nu Adam a fost amăgit, ci femeia” (1 Timotei 2,14). Însă puterea de convingere a soţiei sale unită cu propria lui iubire pentru ea l-a înduplecat să împărtăşească urmările căderii ei, oricare ar putea să fie acestea. Fatală hotărâre! În loc să aştepte până ce ar fi avut ocazia să discute întreaga chestiune strategică cu Dumnezeu, el şi-a luat soarta în propriile mâini. Căderea lui Adam este cea mai tragică, pentru că el nu s-a îndoit de Dumnezeu, nici nu a fost amăgit ca Eva, ci a lucrat în aşteptarea sigură că teribila ameninţare a lui Dumnezeu se va adeveri.
Oricât de deplorabilă era păcătuirea Evei şi oricât de plină de potenţială suferinţă pentru familia omenească, alegerea ei nu implica în mod necesar rasa umană în pedeapsa neascultării ei. Alegerea deliberată a lui Adam, în deplină înţelegere a unei porunci explicite a lui Dumnezeu – mai degrabă decât alegerea Evei – a fost ceea ce a făcut ca păcatul şi moartea să fie soarta inevitabilă a neamului omenesc. Eva a fost amăgită, Adam nu a fost amăgit (vezi Romani 5,12.14; 1 Corinteni 15,21; 1 Timotei 2,14; 2 Corinteni 11,3). Dacă Adam ar fi rămas credincios faţă de Dumnezeu în ciuda necredincioşiei Evei, înţelepciunea divină ar fi rezolvat totuşi dilema pentru el şi ar fi înlăturat dezastrul pentru neamul omenesc (PP 56).