3:15 Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.
Vrăjmăşie voi pune. Aici Domnul Se întoarce de la cuvintele adresate şarpelui literal, care-i vorbise către Eva, spre a pronunţa sentinţa asupra şarpelui celui vechi, diavolul. Această sentinţă exprimată în limbaj profetic a fost întotdeauna înţeleasă de biserica creştină ca o prezicere a venirii Mântuitorului. Cu toate că această interpretare este, fără îndoială, corectă, ea poate să arate şi faptul că profeţia este adevărată şi literală – există vrăjmăşie de moarte între şarpe şi om, oriunde cei doi se întâlnesc.
Între sămânţa ta şi sămânţa ei. Referinţa este făcută cu privire la lupta de veacuri dintre ,,sămânţa” sau urmaşii Satanei (Ioan 8,44; Fapte 13,10; 1 Ioan 3,10) şi sămânţa femeii. Domnul Isus Hristos este numit înainte de orice ,,sămânţa” (Apocalipsa 12,1-5, compară cu Galateni 3,16.19); El a fost Acela care a venit ,,să nimicească lucrările diavolului” (Evrei 2,14; 1 Ioan 3,8).
Aceasta îţi va zdrobi capul. ,,Zdrobi”, shuph. Acest cuvânt înseamnă ,,a strivi” sau ,,a pândi pe cineva”. Este evident că a zdrobi capul este mult mai serios decât a zdrobi călcâiul. Este important să vedem că, deşi vrăjmăşia prezisă este între sămânţa femeii şi aceea a şarpelui, capul şarpelui şi nu sămânţa lui urmează să fie zdrobit. Ca represalii, şarpele nu va fi în stare să facă mai mult decât să zdrobească călcâiul seminţei femeii.
,,Sămânţa” apare la singular, arătând că nu o mulţime de urmaşi ai femeii vor fi angajaţi în zdrobirea capului şarpelui, ci mai degrabă că o singură persoană va împlini acest lucru. Aceste observaţii dovedesc în mod clar că în această pronunţare a sentinţei este concentrată istorisirea marii lupte dintre Hristos şi Satana, o luptă care a început în cer (Apocalipsa 12,7-9), a fost continuată pe pământ, unde Hristos l-a înfrânt din nou (Evrei 2,14), şi care se va termina în cele din urmă cu nimicirea lui Satana la sfârşitul mileniului (Apocalipsa 20,10). Hristos nu va ieşi din această luptă neatins. Semnele cuielor în mâinile şi picioarele Sale şi cicatricea din coasta Sa vor fi veşnice aduceri aminte despre lupta cea cruntă în care Satana a zdrobit călcâiul seminţei femeii (Ioan 20,25; Zaharia 13,6; EW 53).
Această pronunţare a sentinţei trebuie să le fi adus multă mângâiere celor doi vinovaţi descurajaţi care stăteau în faţa lui Dumnezeu, de la ale cărui porunci se abătuseră. Prin transferarea credincioşiei sale de la Dumnezeu către şarpe, Adam, vice-rege al lui Dumnezeu pe pământ atâta timp cât a rămas credincios, cedase autoritatea sa şarpelui. Faptul că Satana era pe deplin conştient de ,,drepturile” sale prin uzurpare asupra acestui pământ, câştigate prin supunerea lui Adam, rezultă în mod clar din declaraţia sa către Hristos pe muntele ispitirii (Luca 4,5.6). Adam a început să înţeleagă măsura pierderii sale, şi anume că din stăpân al acestei lumi el a devenit un rob al lui Satana. Totuşi, înainte de a auzi pronunţarea propriei sentinţe, balsamul vindecător al nădejdii a fost aplicat pe sufletul lui zdrobit. El privea acum spre femeia asupra căreia aruncase vina căderii lui cu gândul la salvare – la sămânţa făgăduită, în care va fi puterea pentru a-l nimici pe arhi-vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al omului.
Cât de binevoitor a fost Dumnezeu! Dreptatea divină cerea ca păcatul să-şi primească pedeapsa, însă harul divin găsise deja o cale de a salva neamul omenesc decăzut – prin jertfa de bunăvoie a Fiului lui Dumnezeu (1 Petru 1,20; Efeseni 3,11; 2 Timotei 1,9; Apocalipsa 13,8). Dumnezeu a instituit ritualul de jertfă, ca să pună astfel la îndemâna omului un ajutor vizual, care să îl poată călăuzi să înţeleagă ceva din preţul care a trebuit să fie plătit pentru a se face ispăşire pentru păcatul său. Mielul nevinovat trebuia să-şi dea viaţa sa pentru aceea a omului, iar pielea lui să acopere goliciunea păcătosului, pentru ca omului să i se poată aduce aminte mereu despre Fiul lui Dumnezeu, care avea să-Şi dea viaţa spre a face ispăşire pentru călcarea de lege a omului şi a cărui neprihănire, şi numai aceasta, îl va acoperi în mod îndestulător. Nu ştim cât de clară era înţelegerea lui Adam despre Planul de Mântuire, însă putem fi siguri că a fost suficient descoperit pentru ca el să aibă o asigurare că păcatul nu va dura veşnic, că Răscumpărătorul se va naşte din sămânţa femeii, că stăpânirea pierdută va fi recâştigată şi că fericirea din Eden va fi restaurată. De la început până la sfârşit, Evanghelia mântuirii constituie tema centrală a Scripturilor.