27:5 Rebeca a ascultat ce spunea Isaac fiului său Esau. Şi Esau s-a dus la câmp, ca să prindă vânatul şi să-l aducă.
Rebeca a ascultat. Ce motive au împins-o să acţioneze în felul acesta? Ei i s-a părut că alegerea lui Dumnezeu pentru Iacov avea să fie zădărnicită. Intenţia lui Isaac era clară, şi aceasta era împotriva voinţei descoperite a lui Dumnezeu. După câte s-ar părea, ea a tras concluzia că nici raţiunea, nici discuţia nu aveau să schimbe hotărârea lui. Considerând că Dumnezeu are neapărată nevoie de ajutorul ei, Rebeca a luat lucrurile în propriile mâini. Ea a recurs la un rău în speranţa să îndrepte un altul. Ei i s-a părut o criză reală şi urgentă. Isaac, socotind că era pe patul lui de moarte, se hotărâse să-i transfere lui Esau dreptul de întâi născut. Prin trimiterea lui Esau la câmp după vânat, el începuse procesul de transfer, care, devenit complet, avea să fie irevocabil. Ce avea ea de făcut? Era în puterea ei să prevină ceva ce ei i se părea un rău irevocabil. Aceasta era ultima ei ocazie de a acţiona şi, dacă avea să o lase să scape, orice speranţă ar fi fost pierdută. Să se abţină de la acţiune, când era în puterea ei să remedieze situaţia, şi să se încreadă doar ca Dumnezeu să desăvârşească toate lucrurile la timpul şi după propria Lui găsire cu cale, i se părea cu neputinţă. Printr-un astfel de raţionament, ea a căutat să se convingă pe sine că, pentru a asigura sfârşitul care se dorea, orice mijloace erau justificate. Nu Îl ajuta ea pe Dumnezeu să împlinească propriul scop exprimat atât de clar? Dacă făcând aşa avea să comită păcat, nu va fi Dumnezeu obligat să o ierte? Când oamenii îşi pun toată inima într-o lucrare care nu este în acord cu cel mai strict nivel de dreptate, inimile lor nesăbuite se întunecă. Albul arată negru şi răul arată bun. Ori de câte ori ceea ce Dumnezeu a spus în mod clar că este rău pare a fi bun, puterea hipnotică a ispititorului este completă (Geneza 3,6; Romani 1,21.22; Isaia 5,20; Mica 3,2).