27:38 Esau a zis tatălui său: N-ai decât această singură binecuvântare, tată? Binecuvântează-mă şi pe mine, tată! Şi Esau a ridicat glasul şi a plâns.
Nu ai decât această singură binecuvântare, tată? La drept vorbind, Dumnezeu are binecuvântări fără margini pe care este gata să le acorde cu mână largă. Dacă Esau ar fi înţeles că defectuosul lui caracter l-a descalificat de a primi binecuvântarea şi că aceasta putea să fie a lui numai printr-o schimbare de atitudine, binecuvântările lui Dumnezeu pentru Avraam şi Isaac ar fi putut să fie şi ale lui (vezi Ieremia 18,7-12). Însă nu aceste gânduri stăpâneau mintea lui Esau când vorbea. El râvnea după binecuvântare fără nici o intenţie de a accepta obligaţiile care o însoţeau. Ca şi fiul cel mai mare din parabola fiului risipitor, el era gelos şi nu voia să-i fie acordată favoarea fratelui său mai tânăr (Luca 15,29).
Esau a ridicat glasul şi a plâns. Ca răspuns la continua rugăminte a lui Esau ,,n-ai păstrat nici
o binecuvântare pentru mine?”, Isaac a repetat în esenţă binecuvântarea prezentată asupra lui Iacov şi i-a spus lui Esau că pentru el nu mai putea face nimic. Când chiar şi tatăl său, prietenul lui cel mai bun, părea să se întoarcă împotriva lui, Esau s-a trezit în cele din urmă la teribila înţelegere a totalei lui lepădări de Dumnezeu. Lacrimile lui au exprimat durere pentru pierderea suferită, dar nu pentru purtarea care a făcut inevitabilă această pierdere. Lacrimile lui au fost fără efect, pentru că el nu mai era capabil de o pocăinţă adevărată (vezi Evrei 12,17). Ca o prăpastie de netrecut, caracterul lui nedesăvârşit stătea între el şi înţelegerea a ceea ce acum i se părea a fi de o valoare de neasemuit (vezi Ieremia 8,20; Luca 16,26; COL 271).