22:9 Când au ajuns la locul pe care i-l spusese Dumnezeu, Avraam a zidit acolo un altar, şi a aşezat lemnele pe el. A legat pe fiul său Isaac, şi l-a pus pe altar, deasupra lemnelor.
Avraam a zidit un altar acolo. Ajungând la locul unde în secolele de mai târziu se afla templul, tatăl şi fiul au ridicat un altar. Salemul, cetatea lui Melhisedec, era doar ceva mai mult decât o aruncătură de piatră spre sud. Însă, ceva mai departe, spre nord-vest era dealul cunoscut mai târziu ca Golgota.
A legat pe... Isaac. Când totul a fost gata şi nimic nu mai rămăsese afară de aşezarea jertfei pe altar, Avraam tremurând a spus lui Isaac tot ce îi descoperise Dumnezeu şi probabil că a mai adăugat la aceasta propria credinţă în restituirea lui Isaac. Este greu de imaginat amestecul de simţăminte care trebuie să se fi agitat furtunoase în inima lui Isaac – uimire, groază, resemnare şi, în cele din urmă, credinţă şi nădejde. Dacă aceasta era voinţa lui Dumnezeu, el socotea ca o cinste să-şi dea viaţa ca jertfă. Un tânăr de 20 de ani uşor ar fi putut să se opună; în loc de aceasta, el l-a încurajat pe tatăl său în ultimele clipe dinaintea momentului suprem. Faptul că Isaac a înţeles şi a împărtăşit credinţa tatălui său a fost un nobil tribut al îngrijitei educaţii pe care o primise în timpul copilăriei şi tinereţii. Isaac a devenit astfel un simbol potrivit al Fiului lui Dumnezeu care S-a supus voinţei Tatălui Său (Matei 26,39). În fiecare caz, tatăl a dat pe singurul său fiu.