2:3 Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise şi o făcuse.
Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea. O explicaţie a înţelesului şi importanţei acestei zile este adăugată. Aici raportul sacru leagă strâns Sabatul săptămânal de lucrarea de creaţiune a lui Dumnezeu şi de odihna Lui în ziua a şaptea, exact aşa cum face porunca a patra. Binecuvântarea aşezată asupra zilei a şaptea lasă să se înţeleagă că, prin aceasta, ea a fost declarată ca fiind un subiect deosebit al favorii divine şi o zi ce urma să aducă binecuvântare făpturilor Sale.
Şi a sfinţit-o. Actul sfinţirii a constat dintr-o declaraţie că ziua era sfântă, sau pusă deoparte pentru scopuri sfinte. Aşa cum, mai târziu, a fost sfinţit Muntele Sinai (Exod 19,23), adică, pentru timpul acela a fost învestit cu sfinţenie ca reşedinţă a lui Dumnezeu, aşa cum Aaron şi fiii lui au fost sfinţiţi sau consacraţi în slujba preoţească (Exod 29,44) şi aşa cum anul jubiliar era sfinţit sau închinat unui scop religios (Levitic 25,10), tot aşa şi aici ziua a şaptea a fost sfinţită şi, ca atare, proclamată să fie o zi sfântă. Acest act de binecuvântare a zilei a şaptea şi de declarare a ei ca sfântă a fost făcut în interesul neamului omenesc pentru folosul căruia a fost instituită ziua a şaptea. Sabatul săptămânal al zilei a şaptea a fost adesea considerat o instituţie a dispensaţiunii iudaice, însă raportul inspirat declară că el a fost instituit cu mai mult de două milenii înainte ca primul israelit (un descendent al lui Iacov, Israel) să se fi născut. Mai avem, în plus, şi cuvântul lui Isus care declară: ,,Sabatul a fost făcut pentru om” (Marcu 2,27), care arată în mod clar că această instituţie nu a fost lăsată numai pentru iudei, ci şi pentru întreg neamul omenesc.
Pentru că în ziua aceasta S-a odihnit. Dumnezeu nu a putut avea un motiv mai înalt pentru a-i prescrie omului odihna în ziua a şaptea, decât că, odihnindu-se în felul acesta, omul să se poată bucura de prilejul de a reflecta la iubirea şi bunătatea Creatorului său şi astfel să devină ca El. După cum Dumnezeu a lucrat timp de şase zile şi S-a odihnit în ziua a şaptea, tot aşa şi omul urma să muncească timp de şase zile şi să se odihnească în cea de-a şaptea. Acest Sabat săptămânal este o instituţie divină dată omului de Dumnezeu, Creatorul, iar respectarea ei este cerută de Dumnezeu, dătătorul Legii. Prin urmare, a reţine pentru om o parte din el, sau tot timpul acesta sfânt, înseamnă a fi vinovat de neascultare şi de furt faţă de Dumnezeu ca stăpânul iniţial al puterii omului şi al timpului său. Ca o instituţie întemeiată de Dumnezeu, Sabatul merită cinstea şi stima noastră. Neglijarea de a face acest lucru este considerată de Dumnezeu un păcat.
Sabatul cere abţinerea de la muncă fizică obişnuită şi consacrarea minţii şi a inimii pentru lucruri sfinte. Izraeliţii au fost sfătuiţi să-l folosească pentru adunări sfinte (Levitic 23,3). Evangheliile mărturisesc că aşa a fost folosit de Isus Hristos şi de apostoli (Luca 4,16; Fapte 17,2; 18,4; etc.), şi că el trebuia să continue a fi sfinţit de creştini după îndeplinirea lucrării de pe pământ a lui Isus Hristos (Matei 24,20).
Faptul că Sabatul va fi sărbătorit şi pe noul pământ ca o zi de închinare (Isaia 66,23) este un indiciu clar că Dumnezeu nu a intenţionat niciodată să transfere respectarea lui asupra unei alte zile. Sabatul săptămânal este momentul comemorativ al creaţiunii, aducându-i omului aminte în fiecare săptămână de puterea creatoare a lui Dumnezeu şi cât de mult Îi datorează el unui Creator şi susţinător plin de îndurare. O abandonare a Sabatului înseamnă o abandonare a Creatorului şi deschide larg uşa pentru tot felul de teorii false. ,,El este o constantă mărturie a existenţei Lui şi o aducere aminte a măreţiei Lui, a înţelepciunii şi a iubirii Lui. Dacă Sabatul ar fi fost întotdeauna păzit cu sfinţenie, niciodată nu ar fi existat vreun ateu sau vreun idolatru” (PP 336).