2:17 dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.
Pomul cunoştinţei binelui şi răului. Limitarea acestei libertăţi este mai precisă. Omul urma să nu mănânce dintr-un singur pom care purta numele de ,,pomul cunoştinţei binelui şi răului” (vezi la v.9). Este inutil să se facă speculaţii cu privire la ce fel de fructe a putut face acesta, întrucât acest lucru nu a fost descoperit. Chiar prezenţa acestui pom în grădină a descoperit că omul era o persoană morală liberă. Slujirea omului nu era din constrângere, el putea să asculte, sau să nu asculte. Hotărârea îi aparţinea.
Fructul în sine era nevătămător (Ed. 25). Numai porunca explicită a lui Dumnezeu de a se abţine să mănânce din el a aşezat acest pom ca motiv de punere la probă a credincioşiei şi ascultării omului. Ca o fiinţă morală, omul avea Legea lui Dumnezeu scrisă în conştiinţa sa. Dar pentru a lămuri principiile acestei legi prin aplicarea ei la o situaţie specifică şi, în felul acesta, spre a da o frumoasă mărturie despre ascultarea omului de Făcătorul său, a fost pusă o interdicţie cu privire la el. Dumnezeu era proprietarul adevărat al tuturor lucrurilor, chiar şi al acelora încredinţate lui Adam, iar acest fapt îi dădea dreptul de a păstra pentru Sine o parte a creaţiunii. Ar fi fost rezonabil să păstreze pentru Sine o mare parte din acest pământ şi să-i îngăduie lui Adam să folosească doar o mică parte din el. Dar nu a făcut aşa. Omul putea să se folosească liber de tot ce era în grădină – cu excepţia unui singur pom. Este evident că singurul scop urmărit prin interdicţia de a mânca fructul acestui pom era un examen clar în ce priveşte ascultarea faţă de Dumnezeu.
În ziua în care vei mânca din el. Interdicţia era însoţită de o pedeapsă severă pentru păcat, şi anume moartea. Unii au crezut că declaraţia despre pedeapsă cerea executarea ei chiar în ziua în care fusese călcată. Ei văd o serioasă contradicţie între anunţarea şi împlinirea ei. Cu toate acestea, declaraţia divină: ,,În ziua în care vei mânca din el, vei muri”, literal, ,,murind tu vei muri” înseamnă că în ziua păcătuirii sentinţa urma să fie pronunţată. Omul avea să treacă de la starea de nemurire condiţionată la cea de moarte necondiţionată. La fel cum, înainte de căderea sa, Adam putea fi sigur de nemurire, garantată prin pomul vieţii, tot aşa acum, după acea catastrofă, moartea lui era tot atât de sigură. Acesta este conţinutul declaraţiei, mai mult decât moartea fizică imediată. Dumnezeu a cerut să facă o alegere de principii. El urma să accepte voia lui Dumnezeu şi să se supună ei, încrezător că drept rezultat îi va merge bine, sau urma ca să se despartă de legătura cu Dumnezeu prin propria alegere şi să devină, după câte s-ar putea presupune, independent de El. Însă despărţirea de izvorul vieţii, inevitabil, putea să aducă numai moartea. Aceleaşi principii mai sunt încă valabile. Pedeapsa şi moartea sunt rezultatele sigure ale liberei alegeri a omului de a-şi îngădui să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu.