17:17 Avraam s-a aruncat cu faţa la pământ şi a râs, căci a zis în inima lui: Să i se mai nască oare un fiu unui bărbat de o sută de ani? Şi să mai nască oare Sara la nouăzeci de ani?
Avraam s-a aruncat cu faţa la pământ. Faptul că Avraam s-a aruncat încă o dată cu faţa la pământ, arată că se ridicase de când se prosternase la începutul acestei descoperiri (vezi v.3).
Şi a râs. Comentatorii diferă în părerile lor dacă râsul lui Avraam a fost expresia bucuriei, sau a îndoielii. Deşi ar fi mai plăcut a fi de acord cu aceia care sunt de prima părere, pe temeiul din Romani 4,19-20, contextul se pare că favorizează ultima părere. Declaraţia lui Pavel din Romani s-ar aplica atunci la starea sufletească a lui Avraam, după ce a fost convins de realitatea făgăduinţei. Întrebările puse de Avraam, probabil în inima sa mai degrabă decât vorbite cu glas, ,,să i se mai nască oare un fiu unui bărbat de o sută de ani?” şi ,,să mai nască oare Sara la nouăzeci de ani?” nu lasă impresia că sunt puse de bucurie. Ele par să exprime îndoială. Poate că râsul lui Avraam reflectă şi încurcătura lui, aflând că făgăduinţa divină cu privire la Sara trecea cu vederea planurile sale pentru Ismael (vezi Geneza 17,18). Aceia care găsesc că este dificil a se gândi că în inima lui Avraam, marele erou al credinţei, era îndoială trebuie să ţină seama de evenimentele raportate în capitolul 12,11-13 şi 16,2-4. Să observăm, de asemenea, la râsul Sarei în cap. 18,12-15, care arată că ea încă se îndoia, chiar şi după ce Avraam crezuse (vezi cap. 21,6.9 şi comentariul pentru cap. 17,19).