15:6 Avram a crezut pe Domnul, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire.
A crezut pe Domnul. Pavel a folosit acest text ca piatra unghiulară pe care a întemeiat doctrina îndreptăţirii prin credinţă (Romani 4,3; Galateni 3,6). Cu toate că posibilitatea ca Avram să mai poată avea copii descrescuse de la prima făgăduinţă a lui Dumnezeu, el nu a ezitat să creadă în Cuvântul lui Dumnezeu. Forma verbală ebraică tradusă ,,el a crezut”, he’emin, este din aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul amen, cu care accentuăm dorinţa noastră ca Dumnezeu să audă şi să împlinească rugăciunile noastre. Acest verb exprimă încrederea deplină în puterea şi făgăduinţa lui Dumnezeu. Forma specială a verbului folosit aici exprimă, în plus, că la acea dată aceasta nu era numai experienţa vieţii lui Avram, ci şi o statornică trăsătură de caracter. El a continuat să creadă.
Credinţa şi încrederea ca de copil a lui Avram în Dumnezeu nu l-a făcut ,,neprihănit”; mai degrabă Domnul ,,i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire”. Pentru prima dată aceste importante concepte, credinţă şi îndreptăţire sunt puse alături. Este evident că Avram nu a avut ,,îndreptăţirea”, până ce aceasta nu i-a fost creditată de Dumnezeu, şi dacă Avram nu a avut această îndreptăţire, atunci nici un om nu a avut-o vreodată. Avram a fost un păcătos şi a avut nevoie de mântuire, aşa cum are nevoie oricare altă fiinţă omenească, dar când îndreptăţirea i-a fost atribuită, îndurarea şi harul au fost de asemenea înmulţite, îndeplinind iertarea păcatului lui şi aducând răsplătirile îndreptăţirii. Pentru prima oară a fost adusă la iveală deplina semnificaţie a credinţei. Tot aici este menţionată pentru prima dată îndreptăţirea atribuită. De aici înainte, amândouă noţiunile străbat Sfintele Scripturi pentru a fi tratate în cele din urmă în mod amplu şi înţelept de apostolul Pavel (vezi Romani 4).