11:7 Haidem! să Ne pogorâm şi să le încurcăm acolo limba, ca să nu-şi mai înţeleagă vorba unii altora.
Haidem! Să ne pogorâm. Folosirea pronumelui ,,ne” arată participarea a cel puţin două persoane ale Dumnezeirii (vezi Geneza 1,26).
Să le încurcăm acolo limba. Dumnezeu nu a dorit să nimicească din nou pe om. Răutatea încă nu atinsese limitele până la care ea ajunsese înainte de potop, iar Dumnezeu a hotărât să o oprească înainte ca ea să atingă din nou acel punct. Încurcându-le limba şi obligându-i astfel să se despartă, Dumnezeu a intenţionat să anticipeze viitoarea acţiune unită. Oricare din grupe putea încă să continue pe o cale rea, însă împrăştierea societăţii în grupări multe urma să împiedice opoziţia în de comun acord faţă de Dumnezeu. De la împărţirea neamurilor la Babel, oameni ambiţioşi au încercat fără succes să contravină poruncii divine de separare. Conducători ingenioşi reuşesc câteodată să constrângă naţiunile într-o unire artificială. Dar o dată cu stabilirea glorioasei împărăţii a lui Dumnezeu, naţiunile celor mântuiţi vor fi într-adevăr unite şi vor vorbi o singură limbă.
Să nu-şi mai înţeleagă vorba unii altora. Nu că un om nu a putut să înţeleagă pe nici unul dintre semenii lui, o atare situaţie urma să facă imposibilă existenţa societăţii. Trebuie să fi fost diferite grupe tribale, având fiecare dintre ele propria limbă. Astfel îşi are începutul marea varietate de limbi şi dialecte, care acum numără aproape 3000.
Dezbinarea limbilor, deşi un obstacol pentru planurile omeneşti de politică şi cooperare economică, nu trebuie să fie un obstacol pentru triumful cauzei lui Dumnezeu. Darul limbilor în ziua Cincizecimii urma să fie unul din mijloacele prin care să se înfrângă această dificultate (vezi Fapte 2,5-12). Deosebirile naţionale nu împiedică nici unitatea de credinţă şi de acţiune din partea copiilor lui Dumnezeu, nici înaintarea scopului Său etern. Cuvântul lui Dumnezeu a fost făcut de folos naţiunilor în propria limbă, iar fraţii de aceeaşi credinţă, deşi despărţiţi prin deosebiri rasiale şi de limbă, sunt legaţi împreună în iubirea lor pentru Isus şi devoţiunea lor faţă de Dumnezeu. Frăţietatea credinţei îi uneşte mult mai puternic decât ar putea să o facă o limbă comună. În unitatea bisericii, lumea urmează să vadă dovada convingătoare a curăţeniei şi puterii soliei ei (vezi Ioan 17,23).