11:4 Si au mai zis: Haidem! să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul, şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului.
Haidem! să ne zidim o cetate. Cain clădise prima cetate (cap. 4,17), poate în încercarea de a evita viaţa nomadă pe care o hotărâse Dumnezeu pentru el. Planul iniţial al lui Dumnezeu prevedea ca oamenii să se răspândească pe toată faţa pământului şi să cultive pământul (vezi cap. 1,28). Clădirea de cetăţi prezenta opoziţie faţă de acest plan. Întotdeauna concentrarea de oameni a încurajat lenevia, imoralitatea şi alte vicii. Oraşele, întotdeauna au fost pepiniere ale crimei, pentru că într-un astfel de mediu Satana întâmpină mai puţină rezistenţă faţă de atacurile lui, decât în comunităţile mai mici unde oamenii trăiesc în strânsă legătură cu natura. Dumnezeu îi spusese lui Noe să umple pământul (cap. 9,1). De teama pericolelor necunoscute sau clarificate, totuşi, oamenii au dorit să clădească o cetate, în speranţa că vor găsi siguranţă prin lucrările mâinilor lor. Ei au preferat să uite că adevărata siguranţă vine numai din încrederea şi ascultarea de Dumnezeu. Înmulţindu-se repede, urmaşii lui Noe trebuie să se fi îndepărtat foarte curând de la închinarea faţă de adevăratul Dumnezeu. De teamă că umblările lor rele vor aduce din nou dezastrul, ei au căutat ocrotire.
Un turn. Acesta avea să dea locuitorilor cetăţii doritul simţământ de siguranţă. Astfel de citadelă avea să-i ocrotească împotriva atacului şi să le dea posibilitatea, credeau ei, să scape de un alt potop – cu privire la care Dumnezeu făgăduise că nu va mai fi niciodată. Potopul a acoperit cei mai înalţi munţi ai lumii antediluviene, dar fără ,,să atingă cerul”. Dacă, deci, putea fi ridicată o construcţie mai înaltă decât munţii, socoteau oamenii, ei ar fi fost în siguranţă, orice ar face Dumnezeu. Săpăturile arheologice descoperă că primii locuitori ai Mesopotamiei inferioare au construit numeroase temple turn dedicate închinării diferitelor zeităţi-idoli.
Să ne facem un nume. Turnul Babel trebuie să fi fost un monument al înţelepciunii şi priceperii superioare a constructorilor lui. Pentru a statornici un ,,nume”, sau reputaţie pentru ei înşişi, oamenii au consimţit să îndure suferinţă, pericol şi privaţiune. Dorinţa după renume, după câte se pare, a fost unul din motivele care i-au îndemnat să clădească turnul, şi mândria într-o astfel de construcţie avea să tindă, în schimb, spre menţinerea unităţii în aducerea la îndeplinire a altor planuri nesfinte. Conform cu scopul divin, oamenii urmau să păstreze unitatea prin legătura adevăratei religii. Când idolatria şi politeismul au rupt această legătură spirituală interioară, ei nu au pierdut numai unitatea religiei, ci şi spiritul de frăţietate. Un proiect de felul turnului, care să păstreze prin mijloace externe unitatea internă ce fusese pierdută, nu putea să reuşească niciodată. Este evident că la aceste lucrări au luat parte numai aceia care Îl părăsiseră pe Dumnezeu.