11:3 Şi au zis unul către altul: Haidem! să facem cărămizi, şi să le ardem bine în foc. Şi cărămida le-a ţinut loc de piatră, iar smoala le-a ţinut loc de var.
Haidem să facem cărămizi. Câmpia Babiloniei, de formaţie aluvionară, era lipsită de orice fel de piatră, însă avea bogate rezerve de lut pentru facerea de cărămizi. Prin urmare, Mesopotamia inferioară a fost întotdeauna o ţară a construcţiilor din cărămidă, în contrast cu Asiria, unde se află piatră din abundenţă. Cele mai multe cărămizi, atât în vremurile mai vechi cât şi în cele moderne, erau uscate la soare, însă cărămizile pentru construcţiile publice erau arse în foc pentru a le face mai durabile. Această metodă a fost folosită de cei dintâi colonişti ai Mesopotamiei, după cum dovedeşte atât Biblia, cât şi arheologia.
Cărămida le-a ţinut loc de piatră. Scriind pentru evreii din Egipt, o ţară a măreţelor monumente de piatră şi clădiri publice, Moise explică faptul că în Babilonia era folosită cărămida din lipsă de piatră. Acesta amănunt, ca multe altele, dovedeşte exactitatea istorică şi geografică a istorisirii Genezei.
Smoala le-a ţinut loc de var. Un alt amănunt precis cu privire la metodele de construcţie babiloniene. Cuvântul ebraic tradus aici prin ,,smoală” înseamnă mai exact asfalt, sau bitum lichid. Mesopotamia este bogată în ulei şi produse înrudite şi, în apropierea Babilonului, cât şi în alte părţi ale ţării, au existat puţuri de asfalt. După ce au descoperit calitatea durabilă a asfaltului, vechii zidari babilonieni l-au folosit pe scară largă în construcţii de clădiri. Asfaltul leagă împreună cărămizile aşa de bine, încât este greu a mai desface vreuna din ele, atunci când este demolată o clădire. De fapt, cărămizile din vechile ruine în a căror construire a fost folosit asfaltul sunt aproape cu neputinţă de dezlipit.