6:1 Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu.
Ar cădea deodată. Adică, prin forţa ispitei. Firul gândirii din cap. 5 continuă fără întrerupere. Pavel se referă aici la faptul că un creştin ar putea într-un moment de slăbiciune, sau de neatenţia spirituală, să fie luat prin surprindere (vezi cap. 5:24). El nu este un ipocrit încăpăţânat. Scopul lui era să ,,umble în Duhul” (vers. 25), dar a fost luat prin surprindere de o ispită. El a avut de gând ca ,,roada Duhului” (vers. 22, 23) să fie vădită în viţa sa, dar a descoperit spre amărăciunea sa unele din vechile ,,fapte ale firii pământeşti” (vers. 17-21). El primise Duhul (cap. 3:2) să aducă ,,roada Duhului” (vers. 22, 23). Intenţiile lui fuseseră bune, dar ca şi Pavel (vezi Rom 7:19-24), descoperise spre mâhnirea sa că firea pământească [,,carnea”] este slabă.
Duhovniceşti. [,,Spirituale,” KJV]. Adică,, aceia care sunt ,,călăuziţi de Duhul” (cap. 5:19). Pare că era o grupă reprezentativă în bisericile galatene care nu renunţaseră la Evanghelia lui Pavel şi continuau să respingă învăţăturile iudaizanţilor. Pavel nu ar fi putut numi ,,duhovniceşti” pe aceia care apostaziau, deoarece asemenea persoane renunţau la călăuzirea Duhului (cap. 3:3).
Ridicaţi. Gr. matartizo, ,,a repara,” ,,a pregăti,” ,,a reface,” ,,a pune în formă.” Scriitorii medicali greci foloseau termenul acesta pentru repunerea la loc a unui os sau a unei încheieturi dislocate. Aceia care rămăseseră ,,duhovniceşti” nu trebuiau să ia o atitudine încrezută faţă de fratele care căzuse în faţa atacurilor ispititei. El nu trebuie să-l descurajeze sau, prin critică şi mustrare, să-l întărâte la şi mai multă lăsare în voia ,,faptelor firii pământeşti” (vezi cap. 5:19.26). El avea o mare nevoie de o mână plină de simpatie pentru a-l ajuta să iasă din prăpastia păcatului în care căzuse. În dezamăgirea şi deziluzia lui el avea nevoie de cineva care să se apropie de el cu răbdare, bunătate şi delicateţe (vers. 22.23), cineva care îşi dădea seama că s-ar fi putut ca el însuşi să fie biruit de ispită şi să aibă nevoie de un ajutor asemănător.
În tratarea celor care s-au abătut noi ar trebui, mai mult decât în oricare alte împrejurări să practicăm regula de aur (vezi Mat 3:12). Aceasta este datoria şi privilegiul celor ce sunt mânaţi personal de Duhul şi care umblă pe căile neprihănirii. Alţii nu sunt calificaţi pentru o sarcină atât de delicată. Dumnezeu cheamă pe cei care sunt ,,spirituali” să aducă oile rătăcite înapoi la păşunea verde a adevărului şi dreptăţii. Pavel s-a purtat hotărât şi fără teamă cu aceia care stăruiau în păcat făţiş (vezi 1Cor 5:3-5) dar cu delicateţe şi răbdare cu aceia care dădeau dovadă de o dorinţă de refacere (2Cor 2:5-11). Disciplina bisericească cere o iscusită îmbinare a fermităţii şi blândeţii. Pavel n-a coborât niciodată înaltele idealuri ale Evangheliei, dar ţinta lui era totdeauna mântuirea bărbaţilor şi femeilor şi readucerea lor la Hristos când se abăteau. Vezi al Mat 6:14.15; 7:1-5, 18:10-35.
Blândeţii. Vezi Mat. 5:5; Gal 5:23. Isus era o pildă de blândeţe (vezi Mat 11:29) şi aceia care merg pe urmele Lui vor fi blânzi şi răbdători în purtarea cu fraţii lor. Ei nu vor fi certăreţi şi căutători de greşeli, şi nici nu se vor gândi să aplice celui greşit disciplina bisericească. Zelul lor pentru dreptate va fi îmblânzit de îndurare. Ţinta lor cea dintâi va fi refacerea celui greşit. Propunerile şi deciziile lor vor fi vindecătoare şi nu represive faţă de păcat. Menţinerea autorităţii bisericeşte va fi o preocupare secundară.
Ia seama la tine însuţi. Noi nu putem să refacem pe alţii şi să-i aducem pe calea cea bună decât dacă noi înşine ştim bine şi nu putem şti dacă trăim bine noi înşine afară de cazul că ne controlăm viaţa cu măsura divină şi ne împărtăşim zilnic din viaţa lui Isus. Când căutăm să vindecăm defectele altora trebuie să îndreptăm un ochi asupra noastră înşine. Aceia care urmează să salveze pe alţii din curentul rapid al păcatului trebuie să aibă propriile lor picioare înfipte pe un teren tare. O preocupare pentru propria noastră stare spirituală înaintea lui Dumnezeu este o condiţie premergătoare pentru preocuparea pentru acela care are nevoie de ajutorul nostru. Ar trebui să ne dăm seama că noi înşine suntem înclinaţi să cădem, şi acea înţelegere ne va feri de a da pe faţă o atitudine de ,,eu sunt mai sfânt ca tine” când căutăm să ajutăm un frate care a căzut.