3:20 Dar mijlocitorul nu este mijlocitorul unei singure părţi, pe când Dumnezeu, este unul singur.
Nu este mijlocitorul unei singure părţi. Literal, ,,nu este al unuia,” adică, un mijlocitor nu reprezintă numai interesele unei singure persoane. Mijlocirea presupune două sau mai multe părţi, mijlocitorul reprezentând interesele tuturor. Poporul Israel a avut de-a face cu Moise la ratificarea vechiului legământ şi la punerea în aplicare a seriei de rânduieli care îl însoţeau.
Dumnezeu este unul singur. Legătura acestei afirmaţii cu contextul ei nu este clar, ceea ce a dus la mai mult de 250 de explicaţii diferite pe care comentatorii şi alţii le-au dat. Contextul presupune o reafirmare a lui Deu 6:4: ,,Domnul, Dumnezeu este singurul Domn,” şi sugerează că Pavel se referă retroactiv la făgăduinţa legământului menţionat în Gal 3:18. Întregul capitol se ocupă cu deosebirea dintre mântuirea prin credinţă în făgăduinţa legământului şi mântuirea ,,prin faptele legii.” ,,Pe când” din vers. 20 implică un contrast între legea din vers. 19 şi 20, şi făgăduinţa legământului din vers. 18. Făgăduinţa legământului nu fusese ,,adăugată” la nimic, ea a fost dată de Dumnezeu Însuşi. În acord cu aceasta, vers.20 ar putea fi parafrazat după cum urmează: ,,Dar un mijlocitor implică o înţelegere între două părţi, însă făgăduinţa legământului nu era unilaterală – ea depindea numai de Dumnezeu şi deci nu cerea nici un ,,mijlocitor.” În timp ce vechiul legământ (vezi Exo 16:60), era în forma unui contrat între Dumnezeu şi poporul ales, mediat de Moise (vezi Exo 19:3-8; 20:19-21; 21:1; 24:3-8; vezi Gal 3:15.19). Noul legământ sau cel veşnic, cu bunăvoinţă acordat de Dumnezeu lui Avraam era simplu şi în forma unei făgăduinţe. Vechiul legământ era un acord din partea poporului să asculte, în timp ce în noul legământ este necesar numai de a accepta făgăduinţa prin credinţă, şi ascultarea urmează în chip natural (Gen 26:5).