3:18 Căci dacă moştenirea ar veni din Lege, nu mai vine din făgăduinţă; şi Dumnezeu printr-o făgăduinţă a dat-o lui Avraam.
Moştenirea. Adică, făgăduinţele legământului (vezi vers. 16). Într-un mod material aceasta se referă la Ţara Canaan; într-un sens etnic la rolul lui Israel ca popor ales al lui Dumnezeu; şi întrun sens spiritual, la binecuvântările mântuirii prin Mesia. Deşi este adevărat cu privire la primele două că temeiul lor era făgăduinţa legământului şi nu legea, Pavel este aici preocupat mai ales de ,,moştenirea” mântuirii prin credinţa în Hristos. În alte cuvinte, Dumnezeu a dat şi ei au primit ,,moştenirea” în temeiul credinţei lor în făgăduinţa legământului lui Dumnezeu, şi nu în temeiul făgăduinţei lor de a împlini cererile sistemului ceremonial (vezi Exo 19:5.8).
Lege. Vezi Rom 2:12; Gal 2:14.
Nu mai vine din făgăduinţă. Adică, pe temeiul făgăduinţelor cuprinse în legământul făcut cu Avraam (vezi vers. 16.17).
Prin făgăduinţă. Raportul e clar. Moştenirea a venit prin făgăduinţă, nu prin lege. Avraam nu a avut decât făgăduinţa lui Dumnezeu. Descendenţilor lui literali li s-a acordat statutul de a fi poporul ales al lui Dumnezeu şi li s-a dat posesiunea Canaanului în temeiul acelei făgăduinţe. E adevărat că ei urmau să-şi păstreze statul de popor ales şi posesiune Canaanului numai dacă se conformau legii, dar ei nu-şi dobândeau prin merite personale dreptul la moştenirea. Dreptul îl căpătau numai în virtutea credinţei în făgăduinţă; vrednicia lor de a păstra dreptul acela urma să fie măsurată prin conformarea lor faţă voia lui Dumnezeu aşa cum era exprimată în ,,lege” (vezi vol. III, p. 24). Aşa şi cu moştenirea veşnică a sfinţilor în Canaanul ceresc.