2:11 Dar când a venit Chifa în Antiohia, i-am stat împotrivă în faţă, căci era de osândit.
Când a venit Chifa. [,,Când a venit Petru,” KJV]. Deşi puterea lui Petru (vers. 11-14) ni se pare curioasă după experienţa lui cu Corneliu (Fapte 10:19 la 11:18( şi mai ales după decizia Conciliului de la Ierusalim (Fapte 15:9.22.29), este evidentă că Pavel relatează aici incidentul în ordinea cronologică proprie. Ar trebui să se reţină că decizia Conciliului de la Ierusalim, se ocupa numai de credincioşii dintre neamuri. Ea nu elibera pe creştinii iudei în mod specific de cererile legii rituale. Pierzând procesul cu privire la convertiţii dintre neamuri, iudaizanţii în mod natural refuzau de a vedea mai mult în decizie decât era faptic spus. Dar Pavel şi alţii judecau în mod drept că dacă neamurile puteau fi mântuite fără legea rituală, tot aşa se putea să fie şi cu iudeii. Când era la Ierusalim Pavel nu a avut obiecţiuni serioase faţă de participarea lui însuşi la ceremoniile rituale (cf. Fapte 21:29-27), ca iudeu. În ce priveşte consumarea de alimente oferite idolilor (2Cor 10:27-29), nu era amestecat nici un principiu moral (cap. 8:8). Preocuparea lui Pavel cu ocazia aceasta era de membrii bisericii (cf. 1Cor 10:29-33), şi biserica din Antiohia era alcătuită mai ales din persoane dintre neamuri (Fapte 11:19-21). De aceea Petru ar fi trebuit să stea ferm pe poziţia pe care o luase la început, intrând în părtăşie cu credincioşii dintre neamuri pe bază de deplină reciprocitate.
Vizita lui Petru în Antiohia a fost făcută pe cât se pare la scurt timp după încheierea Conciliului din Ierusalim. Din Fapte 15:1.2 este evident că discuţia de la Antiohia cu privire la chestiunea circumciziunii procurase ocazia imediată pentru convocarea acestui conciliu. Acum când dilema fusese rezolvată într-un fel aparent satisfăcător pentru toţi cei în cauză, ar fi fost natural ca cel puţin unii din conducători să viziteze Antiohia. Din raportul participării lui Petru la conciliu (vezi Fapte 15:6-11), îndeosebi experienţa lui în casa lui Corneliu, s-ar fi aşteptat ca el să facă tot ce ar fi putut la Antiohia pentru a calma diferenţele de opinie şi de a ajuta să se pună în aplicare decizia conciliului.
I-am stat împotrivă. Incidentul acesta dovedeşte clar egalitatea lui Pavel, ca apostol şi îndreptăţeşte argumentul său contra cererii ca neamurile să se conformeze practicilor legale iudaice (vezi vers. 14). Pavel, Barnaba şi alţi doi fuseseră aleşi pentru a transmite decizia conciliului înapoi la Antiohia (vezi Fapte 15:22.23). Din cauză că Petru fusese favorabil deciziei, şi fără îndoială contribuise cu toată inima la ea, nu se poate spune că a fost o controversă între el şi Pavel. Ei erau în acord cel puţin asupra principiilor generale, şi în fel acesta asupra deciziei luate de conciliului cu privire la statutul neamurilor în cuprinsul bisericii creştine. Decizia aceasta clară şi lipsită de echivoc fără îndoială a procurat baza mustrării adresate de Pavel lui Petru pe faţă, şi a îndreptăţit-o.
Ar trebui să fie cu putinţă pentru conducătorii bisericii să discute diferite opinii fără să creeze resentimente. E logic de a admite că tăcerea lui Petru a reflectat admiterea din partea lui că greşise în modul său de gândire. Acesta a fost un lucru nobil. Unitatea de efort e necesară pentru succes în orice întreprindere. Biserica nu poate să-şi împlinească însărcinarea până când nu e acelaşi fel de onestitate şi sinceritate care se da pe faţă la conducătorii de la centru.
Era de osîndit. [,,Era de mustrat,” KJV]. Unii scriitori bisericeşti timpurii stăruiau că Petru cel pomenit aici nu era apostolul Petru, ci unul din cei şaptezeci. Alţii pretindeau că cei doi apostoli aranjaseră scena mai înainte ca o lecţie pentru iudaizanţi ca ei să fie tot atât de dispuşi să se supună cum a fost Petru la argumentele convingătoare. Încercările acestea cum şi altele de a înlătura faptele simple erau năsute din credinţa preconcepută în primatul lui Petru şi o indispoziţie de a admite că el ar fi putut să greşească, ca să nu mai vorbim de faptul de a fi fost mustrat pe faţă de un coleg apostol. Pare că Petru şi-a dat seama de propria greşeală şi n-a făcut încercarea de a se justifica sau a se scuza. O astfel de reacţiune e în acord cu ceea ce s-ar fi putut aştepta de la Petru după marea lui mărturisire (vezi Ioan 21:15-17). Ea l-a distins ca un bărbat cu o statură spirituală nobilă.