6:9 Şi cei ce vor scăpa din voi îşi vor aduce aminte de Mine printre neamurile unde vor fi robi, pentru că le voi zdrobi inima preacurvară şi necredincioasă, şi ochii care au curvit după idolii lor. Atunci le va fi scârbă de ei înşişi, din pricina mişeliilor pe care le-au făcut, din pricina tuturor urâciunilor lor.
Le voi zdrobi inima. Unele versiuni zic: ,,am zdrobit”, adică, Dumnezeu le-a zdrobit inimă întrun efort de a-i aduce la pocăinţă. Ochi. Aici probabil menţionaţi ca mijlocul prin care inima lor a fost ademenită la rău. Au curvit. Apostazia de la Dumnezeu e descrisă sub figura necredinţei faţă de legământul căsătoriei (vezi Ieremia 3,20).
Scârbă de ei înşişi. Scârba de sine însuşi este un semn ale întristării după voia lui Dumnezeu, care dacă I se îngăduie să-şi facă lucrarea pe deplin, duce la pocăinţă (2Corinteni 7,10); altminteri scârba reprezintă numai remuşcarea pentru consecinţe. Tocmai la o remuşcare ca aceasta se deda majoritatea israeliţilor. Totuşi unii se întristau într-un fel după voia lui Dumnezeu. Ca şi Iov, ei strigau: ,,De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă” (Iov 42,6). Adevărata întristare se produce astfel: Dumnezeu opreşte pe un om pe calea aleasă voit de el şi-l îndeamnă să se cerceteze în oglinda Legii Lui desăvârşite. În lumină acelei legi care este slava lui Isus Cel fără de păcat, sufletul se descoperă că este împănat cu păcat. Înălţarea de sine dispare. Începe o puternică scârbă de sine. Când, în starea aceasta, păcătosul îşi predă sufletul său neajutorat lui Isus şi se încrede cu totul în meritele dumnezeieşti, pocăinţa lui este primită.