40:1 În anul al douăzeci şi cincilea al robiei noastre, la începutul anului, în ziua a zecea a lunii, la patrusprezece ani după dărâmarea cetăţii, tocmai în ziua aceea, a venit mâna Domnului peste mine, şi m-a strămutat în ţara lui Israel.
În anul al douăzecişicincilea. Evident al captivităţii lui Ioiachim (vezi comentariul la cap. 1,2), dacă scala anilor este aceeaşi în tot cuprinsul cărţii. Faptul că v. 1 se referă la captivitatea ,,noastră” (aşa cum face cap. 33,21) arată că Ezechiel fusese luat captiv împreună cu Ioiachim.
La începutul anului. Ebr. ra’sh hashshanah, ,,capul anului”. Întrucât ra’sh e uneori tradus ,,întâi”, unii iau aceasta ca însemnând luna întâia a anului, şi anume Nisan. Dacă lucrurile stau aşa, data aceasta era în Aprilie, 573, sau Aprilie, 572 (depinzând de faptul că Ezechiel începea anul din primăvară sau toamnă). Totuşi, dacă Ezechiel avea în gând începutul anului şi calcula Captivitatea după anul civil iudeu, care începea cu luna a VII-a (Tişri), aceasta era Ziua Ispăşirii din Octombrie, 573 (vezi p. 572). E interesant de a nota că aceasta este unica apariţie în Biblie a expresiei ra’sh hashshanah, prin care ziua de 1 Tişri, sau Ziua Anului Nou, este încă numită de către Iudei astăzi, dar ea nu dovedeşte că ea însemna neapărat acelaşi lucru pe vremea aceea. Ziua menţionată este a 10-a, nu 1-a.
Patrusprezece ani. Anul al XXV-lea al captivităţii lui Ioiachim poate fi egalat cu al patrusprezecelea după căderea Ierusalimului, pentru a permite cele trei date posibile menţionate în paragraful precedent (vezi Vol. III, p. 92, 93).
Capitolele 40-48 constituie o profeţie de un caracter unic. Ele prezintă o viziune a unui nou templu în amănunte îngrijite, un nou şi remarcabil plan pentru împărţirea ţării, şi o vedenie a unor ape dătătoare de viaţă pornind de la acel templu măreţ.
Profeţia prezintă mai multe probleme de interpretare. Au fost adoptate trei linii principale de interpretare:
1. 1. Interpretarea literală. Aceasta susţine că Ezechiel a oferit schema unei noi constituţii pentru Israel, care să fie pusă în vigoare la un timp oarecare din viitor, fie imediat după exil sau mai târziu. Potrivit acestei concepţii construirea unui templu, instituirea cultului şi o împărţire a ţării ar fi urmat precis specificările oferite de Ezechiel.
2. 2. Interpretarea futuristă. Aceasta găseşte în viziunea templului o nouă constituţie pentru Israelul restaurat şi reunit. Totuşi, cu toate că admite că într-o oarecare măsură mai mică ar fi putut să fie pusă în vigoare după Exil, ea priveşte o epocă de aur încă viitoare ca timp, când viziunea va primi o împlinire exactă şi deplină.
3. Interpretarea alegorică. Aceasta tăgăduieşte orice împlinire literală şi priveşte către o
oarecare împlinire simbolică în timpul imediat următor Exilului, sau la sfârşitul vremii.
Cu privire la aceste trei concepţii se pot face anumite comentarii.
Contra concepţiei literale, se susţine că este de neconceput să nu fie nici o aluzie la vorbirea
lui Ezechiel în cărţile de istorie ale lui Ezra şi Neemia, sau în profeţia lui Hagai, care se ocupă toate de această perioadă. Deşi acestea descriu reîntoarcerea şi aşezarea în ţară, şi rezidirea Templului, nu fac nici o referire la profeţia aceasta, şi nici nu prezintă o dorinţă din partea constructorilor de a se conforma la îndrumările lui Ezechiel.
Contra concepţiei futuriste se susţine că având în vedere legăturile dintre dispensaţiunea veche şi cea nouă aşa cum e expusă în Scriptură este imposibil să mai concepem că jertfele de animale puteau din nou să fie înfiinţate prin poruncă divină şi să fie bine primite de Dumnezeu.
Împotriva concepţiei alegorice, se susţine că ea oferă o justificare neîndestulătoare pentru multele amănunte ale viziunii şi nu e în stare să prezinte un tipar interpretativ destul de semnificativ pentru a garanta atenţia extinsă dată subiectului.
Concepţia cea mai simplă este aceea care urmează principiile schiţate în comentariile la cap. 38,1. Potrivit cu principiile acestea viziunea cu templul ar fi fost împlinită literar dacă poporul ar fi fost credincios faţă de însărcinarea dată lor, dar pentru că au dat greş, profeţia n-a putut fi împlinită în intenţia ei originală. Relativ numai puţini s-au întors, şi aceştia erau mult prea departe de planul lui Dumnezeu pentru ei. Anumite lucruri (vezi cap. 47) vor avea o oarecare măsură de împlinire pentru biserica creştină, aşa cum arată scriitorii inspiraţi ulteriori.
Viziunea cu templul e o profeţie în tablouri, şi principiile schiţate în comentariile de la cap. 1,10 trebuie să fie aplicate. Ezechiel a văzut reprezentări ale celor reale şi nu cele reale însele, iar măsura identităţii rămâne o problemă pentru interpretare ulterioară. Cu toate acestea, în orice măsură se deosebesc cele două, o comparaţie cu alte profeţii în legătură cu restaurarea ne conduce la credinţa că profetul aici descrie o stare literală cu un templu literal şi o capitală literală. E greu de a concepe cum Iudeii, cărora le fusese adresată profeţia aceasta, ar fi putut să o înţeleagă altfel. Faptul că scriitorii biblici post-exilici nu s-au referit niciodată la profeţia aceasta, şi faptul că constructorii Templului în aparenţă nu au dat nici o atenţie planului poate fi explicat pe temeiul că ziditorii îşi dădeau perfect de bine seama că încă nu se împliniseră condiţiile care să permită împlinirea acestor făgăduinţe. Şi iarăşi, această serie de profeţii nu dă o indicaţie că planurile urmau să fie executate îndată după reîntoarcerea exilaţilor în propria lor ţară. Ele erau fără îndoială susţinute ca o ţintă viitoare către care să se facă sforţări.
Dacă Dumnezeu ştia că templul Său nu urma să fie niciodată zidit, de ce trebuia să-şi dea atâta osteneală ca să ofere un plan atât de detaliat al stării viitoare? Răspunsul este: Dumnezeu a încercat toate metodele pentru a atrage pe Israel să accepte distinsul său destin plănuit original pentru el. Până la punctul acesta istoria lor fusese o istorie de repetate înfrângeri. Dumnezeu le oferea acum o nouă ocazie de a începe din nou. Trecutul urma să fie uitat şi niciodată să nu le mai fie pus în faţă. Israel în chip naţional, şi poporul lui ca persoane, era invitat să se folosească de măreaţa înlesnire.
E raţional să presupunem că, pentru a convinge pe poporul Său de certitudinea făgăduinţei, Dumnezeu a îndrumat pe servul Său să desemneze un plan al templului care urma să alcătuiască centrul cultului pentru noul stat.
Dumnezeu ar fi putut să lase făgăduinţa aceasta în termeni generali. El ar fi putut doar să le spună că în viitor templul lor urma să fie reconstruit. Dar o astfel de aluzie ar fi fost oarecum vagă. Nu urma să fie nici o îndoială cu privire la seriozitatea intenţiilor Sale dacă fiecare detaliu al construcţiei şi al serviciului era zugrăvită cu grijă. Nouă capitole în total sunt devotate templului şi serviciilor lui, şi amănuntelor cu privire la cetate şi noua împărţire a ţării.
Aceasta este ultima viziune importantă a lui Ezechiel (numai aceea cu privire la Egipt, din cap. 29,17-21, a venit mai târziu), şi mărimea şi grandoarea ei sunt o corespunzătoare culminare a carierei lui profetice. S-a dat următorul rezumat plin de culoare literară al acelei cariere: Ezechiel explodează pe scenă ca norul de furtună descris în cea dintâi profeţie a lui, desfăşurarea viziunilor lui ne ia privirile ca luminile cromatice rotitoare din mijlocul norului care înaintează, până când furtuna se sfârşeşte, norul se topeşte în spaţiu şi rămâne atâta din lumină încât să dezvăluie splendorile unei cetăţi, unui templu, şi unei întocmiri statale iluminate de slava nepieritoare a unui Dumnezeu pururea de faţă” (Homiletic Commentary).
Planul temlului lui Ezechiel