2:5 Fie că vor asculta, fie că nu vor asculta, căci sunt o casă de îndărătnici vor şti totuşi că în mijlocul lor este un proroc.
Nu te vor asculta. Sau ,,Suferi” . Adică, vor neglija de a lua aminte. Compară aceeaşi formulă în versetul 7; capitolul 3,11; comp. capitolul 3,27. Neascultarea nu trebuie să fie atribuită unui act de predestinaţie. Planul lui Dumnezeu de mântuire cuprinde pe toţi: ,,Harul lui Dumnezeu care aduce mântuire pentru toţi oamenii a fost arătat” (Tit 2,11); Dumnezeu ,,doreşte ca nici unul să nu piară” (2Petru 3,9). Tuturor le e dat un prilej corespunzător pentru mântuire. Isus este lumina ,,care luminează pe orice om, venind în lume” (Ioan 1,9). Toate influenţele posibil care sunt compatibile cu libera alegere şi cu problemele marii lupte sunt aduse să lucreze asupra oamenilor pentru a-i determina să primească mântuirea oferită. Dar rămâne pe seama oamenilor să hotărască dacă o vor primi sau nu. Cei neascultători sunt fără scuză. Dumnezeu va putea să spună cu privire la fiecare suflet care cumva se va pierde: ,,Ce aş mai fi putut face… şi nu i-am făcut?” (Isaia 5,4). În felul acesta oamenii se nimicesc pe ei înşişi prin refuzul lor de a primi mântuirea lui Hristos (vezi 5T120). Ca un eveniment culminant în marea luptă, istoria lumii va fi zugrăvită în forma unei privelişti panoramice descoperind fiecărui suflet legătura lui cu problemele marii lupte. Drept urmare, toţi vor recunoaşte dreptatea lui Dumnezeu şi caracterul adecvat al harului oferit lor (Romani 14, 10.11; Apocalips 15,3; GC 666-671).
Vor şti totuşi. Dovada supremă că profetul are împuterniciri dumnezeieşti e împlinirea cuvântului lui. Dar chiar şi când el face cunoscută solia sa, Duhul Sfânt mărturiseşte inimilor înăsprite faptul că solia solului lui Dumnezeu este din cer. Captivilor răzvrătiţi, Duhul Sfânt urma să le dea convingerea că umblarea lor de încăpăţânată neevlavie era neîndreptăţită. S-ar fi putut ca pe faţă ei să-şi bată joc de solul dumnezeiesc, dar, sub rânjetul batjocoritor, urma să fie o teamă adânc înrădăcinată că glasul pe care ei îl respingeau era cu adevărat glasul lui Dumnezeu. Soliile lui Ezechiel urmau să fie sau ,,o mireasmă de la moare spre moarte” sau ,,de la viaţă spre viaţă” (2Corinteni 2,16).