18:30 De aceea vă voi judeca pe fiecare după căile lui, casă a lui Israel, zice Domnul, Dumnezeu. Întoarceţi-vă şi abateţi-vă de la toate fărădelegile voastre, pentru ca să nu vă ducă nelegiuirea la pieire.
Întoarceţi-vă şi abateţi-vă. Versetele 30-32 alcătuiesc un apel întemeiat pe principiile dreptăţii procedeelor lui Dumnezeu. Când se dă sfatul: ,,Faceţi-vă rost de o inimă nouă şi de un duh nou” (v. 31), profetul nu vrea să spună că omul se poate salva pe sine însuşi prin propria sa putere. Dar este o parte pe care omul trebuie să o facă în lucrarea de mântuire. Dumnezeu nu poate să facă nimic fără consimţământul şi conlucrarea omului (vezi DA 466).
Sensul sau înţelesul pocăinţei nu este atât de clar exprimat de rădăcina ebraică, shub, aşa cum este de grecescul metanoia Şi nici cuvântul nu redă totdeauna tot ce este cuprins în această experienţă spirituală. Ideea fundamentală a lui shub este ,,a se întoarce”. Potrivit cu definiţia aceasta, oamenii se întorc de la păcatele lor (vezi SC 26). Metanoia este clădit pe două cuvinte: întâiul, meta care înseamnă ,,după”; şi cel de-al doilea, nous care înseamnă ,,minte”. Înţelesul rezultat este de a avea după aceea o minte diferită.
Păcatul îşi are sălaşul în minte. Sufletul trebuie să aibă de gând fapta păcătoasă înainte ca pasiunea să poată domina raţiunea. Rădăcina păcatului, deci, este o înclinaţie a minţii care face ca omul să aleagă calea cea rea. Soluţia problemei este corectarea acestei dispoziţii fundamentale.
Aceasta este ceea ce i se cere pocăinţei să facă. Trebuie să aibă loc o schimbare în gândirea persoanei. Întrucât Dumnezeu nu constrânge niciodată voinţa, actul acesta trebuie să fie voluntar dar Duhul Sfânt este dat ca să ajute sufletul. Este cu neputinţă ca persoana să realizeze de la sine transformarea. Dar când alege să facă schimbarea, şi când în marea sa nevoie strigă către Dumnezeu, puterile sufletului sunt îmbibate cu putere de sus şi înclinaţia minţii este corectată.
Adevărata pocăinţă este deci o funcţiune a minţii. Ea cuprinde în sine o deplină cercetare amănunţită a situaţiei pentru a descoperi ce factori conduceau la acest deranjament, cum şi un studiu cu privire la felul cum greşeli asemănătoare pot fi evitate pe viitor. Pocăinţa este lucrarea prin care păcatul este izgonit din viaţă. Odată ce omul s-a căit de el, el poate fi mărturisit şi va fi iertat. Dar mărturisirea fără pocăinţă este fără de sens. Dumnezeu nu poate să ierte păcate care sunt încă active în inimă. Dumnezeu nu poate să ierte păcate care sunt încă active în inimă. Acesta este motivul pentru care accentul fundamental al Scripturilor este asupra pocăinţei şi nu asupra mărturisirii. Învăţătura fundamentală a lui Isus era: ,,Pocăiţi-vă căci Împărăţia Cerurilor este aproape!” (Matei 4,17; Marcu 1,15). Sfatul lui Petru era: ,,Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat” (Fapte 2,38).
O dreaptă înţelegere a adevăratului înţeles al pocăinţei în legătura ei cu mărturisirea este esenţială pentru o experienţă spirituală cu succes. Motivul pentru care mulţi creştini cad de atâtea ori în aceeaşi greşeală, este că ei niciodată nu au îngăduit cu adevărat Duhului Sfânt să schimbe gândirea lor fundamentală cu privire la acel păcat. Ei nu s-au preocupat niciodată din inimă de păcatele lor pentru a descoperi cum, prin harul ajutător al lui Dumnezeu, ei pot să aibă o biruinţă deplină asupra păcatelor lor.
Să nu vă ducă… la pieire. Sau ,,Să nu fie ruina voastră” . Israel aducea acuzaţia că Dumnezeu era nedrept şi aducea ruina lor, Dumnezeu declară că păcatul însuşi, pe care păcătosul îl alege voluntar, era ruina lor (vezi 5T 120). S-ar putea ca el să nu recunoască dreptatea căilor lui Dumnezeu de acum; dar în clipa aceea înfiorătoare, când el dă ochii cu Judecătorul a tot pământul, se va auzi de pe buzele sale recunoaşterea că drepte sunt căile lui Dumnezeu (vezi GC 668, 669).
COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE
4, 20 EW 51; FE 197; GC 533; LS 48; SR 388; 1T 39, 530
23 PK 127; 5T 631
24 GC 483
25 5T 631
25, 26 COL 251
30–325T 631
31 2T 225
31, 32 PK 127
32 SC 58