1:10 Cât despre chipul feţelor lor era aşa: înainte, toate aveau o faţă de om; la dreapta lor, toate patru aveau câte o faţă de leu, la stânga lor, toate patru aveau câte o faţă de bou, iar înapoi, toate patru aveau câte o faţă de vultur.
Chipul feţelor. Era un singur trup la fiecare din făpturile acestea, dar fiecare avea patru feţe. Feţele erau de cele patru părţi, aşa că fiecare din cele patru făpturi priveau în acelaşi timp în toate cele patru direcţii.
Întrucât profetul nu interpretează simbolurile viziunii, şi Scripturile în altă parte nu explică în mod expres semnificaţia acestor feţe, noi putem doar să emitem ipoteze cu privire la semnificaţia specifică a simbolurilor. Comentatorii au sugerat diferite idei, ca de pildă: 1) Faţa de om este simbolul cel mai înalt al Celui Veşnic; leul, un simbol al suveranităţii; boul, de asemenea un fel de suveranitate, împreună cu un simbol natural al forţei puse în slujba unor lucrări omeneşti, şi vulturul, o emblemă a puterii regale. 2) Feţele sunt simboluri ale celor patru evanghelişti. Vedere aceasta a fost prezentată de Părinţii Bisericeşti, Irineu fiind unul dintre cei dintâi care a înaintat o astfel de teorie, leul uneori este identificat cu Matei şi omul cu Marcu, şi viceversa. Boul şi vulturul sunt atribuite uniform respectiv lui Luca şi Ioan. Dar interpretarea aceasta are numai o temelie imaginară. 3) După tradiţia iudaică târzie, cele patru forme, luând ordinea lui Ezechiel, sunt steagurile purtate în mod normal de seminţia lui Ruben, Iuda, Efraim şi Dan, când tăbărau în pustie (Numeri 2,2). Nu poate fi dovedit faptul că într-adevăr acestea erau simbolurile antice. Chiar dacă sar putea să fi fost aşa, este greu să vedem vreo legătură între steaguri şi scopurile pedagogice ale viziunii.
Când se face o încercare de a interpreta aceste patru făpturi vii, e bine să nu se uite faptul că, în profeţia simbolică, profetul vede reprezentări ale realului şi nu realitatea însăşi. Aceste reprezentări pot fi asemenea realităţii; însă adesea ele nu sunt. Adesea actorii dintr-o dramă profetică au o înfăţişare foarte mult deosebită de fiinţele sau mişcările pe care le reprezintă. Astfel îngerii por susţine părţi care mai târziu să fie îndeplinite de oameni. Un înger a reprezentat acţiunea poporului advent în cadrul unei viziuni a dezamăgirii (Apocalips 10,1-11; comp. Apocalips 14,6-12). Fiare şi balauri caricaturizaţi sunt folosiţi pentru a dramatiza roluri ale naţiunilor şi ale puterilor supranaturale (vezi Daniel 7; 8; Apocalips 12; 13; 17). Într-o împrejurare, Isus e prezentat simbolic cu o rană de cuţit sângerândă, şi cu şapte coarne şi şapte ochi (Apocalips 5,6). Nimeni nu ar trace concluzia nici măcar pentru o clipă că aceasta era o încercare de a reprezenta înfăţişarea lui Isus. Într-o viziune a celei de a doua veniri Isus este arătat călărind pe un cal alb, îmbrăcat într-un veşmânt muiat în sânge şi având o sabie în gură. Aici din nou nu e scopul viziunii de a prezenta înfăţişarea reală la data marelui eveniment culminant al istoriei (Apocalips 19,11-15). Trebuie avută mare grijă pentru a nu interpreta literal un profet biblic atunci când nu se intenţionează literalitatea. Cu un prilej când a fost ridiculizată de criticii ei, Ellen White a scris: ,,Împotrivitorii mei ridiculizează ‘expresia aceea slabă şi copilărească a unor măreţi struguri crescând pe fire de argint şi firele acestea ataşate la tulpini de aur’. . . Eu nu afirm că strugurii creşteau pe fire de argint. Ceea ce eu am privit am descris aşa cum mi-a părut. Nu trebuie presupus că strugurii erau pe fire de argint sau tulpini de aur, ci că aşa era înfăţişarea lor.” (EGW MS 4, 1883)
În interpretarea profeţiei simbolice este un lucru important acela de a permite ca acelaşi spirit care a dat viziunea să fie cel care identifică simbolurile ei. Acolo unde lipseşte o astfel de identificare, comentatorul este lăsat să emită ipoteza cu privire la aplicaţie; motiv pentru care dogmatismul trebuie să fie evitat. Mai departe, ca în parabole, diferitele trăsături ale prezentărilor simbolice au diferite trepte de semnificaţie şi importanţă. O parabolă nu trebuie să fie făcută să reziste interpretării până la cel mai mic detaliu. Lucrul acesta este la fel de adevărat şi cu privire la profeţia simbolică. Nu trebuie să fie acordată o importanţă egală fiecărui detaliu al tabloului profetic. Se poate ca unele trăsături să fie introduse numai pentru a întregi ilustraţia. Sau pentru a procura un fundal consistent. Ca în cazul parabolelor, noi trebuie să aflăm care este scopul general al viziunii, şi care amănunte ale prezentării picturale sunt intenţionate să transmită un adevăr divin (vezi Vol. III, p. 1111; vezi şi COL 244).
Inspiraţia nu ne-a lăsat în întuneric cu privire la obiectivul de învăţătură al viziunii lui Ezechiel cu făpturile vii (vezi PK 535, 536; 5T 751-754; Ed 177, 178).
Afirmaţiile la care se face referire aici, prezintă mai întâi fundalul viziunii. Prezentarea profetică urmărea să dea curaj iudeilor într-un moment când ţara lor zăcea în ruine datorită invaziilor succesive iar mulţi din locuitori se aflau captivi într-o ţară străină. Jefuirea după voie din partea naţiunilor păgâne era interpretată de mulţi ca şi cum Dumnezeu nu mai purta de grijă. Oamenii nu izbuteau să vadă mâna lui Dumnezeu în cursul istoriei. Ei nu-şi dădeau seama de faptul că un scop divin, superior era la lucru în recentele transformări, aşa cum de fapt fusese în toate veacurile. Viziunea a fost dată pentru a arăta că o Putere deasupra tuturor lucrurilor avea de-a face cu treburile cârmuitorilor şi că Dumnezeu era încă la conducere. Acesta era obiectivul general al viziunii. Astfel orice încercare de interpretare trebuie să fie consistentă cu acest obiectiv.
Făpturile vii reprezintă fiinţe cereşti (vezi 5T 751). Aşa după cum deja s-a notat, nu trebuie să ne imaginăm că în slujba lui Dumnezeu sunt fiinţe cu patru capete şi cu patru aripi. Inspiraţia nu cere o astfel de concluzie. Formele alese pentru această prezentare profetică erau fără îndoială intenţionate să simbolizeze soli cereşti în plenitudinea lor de oficii, capacităţi şi adaptabilităţi.