7:1 Domnul a zis lui Moise: Iată că te fac Dumnezeu pentru Faraon; şi fratele tău Aaron va fi prorocul tău.
Dumnezeu pentru Faraon. Ultima obiecţie a lui Moise (cap.6,12, repetată în v.30) a fost respinsă de Dumnezeu. Moise a refuzat să apară a doua oară înaintea lui Faraon care era superiorul lui pământesc, dar Dumnezeu i-a amintit că, fiind un reprezentant al Dumnezeului cerului şi al pământului, el era superior faţă de Faraon. Puterea lui Faraon era numai omenească, a lui era divină. El trebuia să fie faţă de Faraon ,,ca un Dumnezeu”, cu autoritate şi putere spre a comanda ascultare.
Proorocul tău. După cum un prooroc este purtătorul de cuvânt pentru Dumnezeu, aşa trebuia să vorbească Aaron pentru Moise, să explice poruncile sale lui Faraon şi izraeliţilor (vezi cap. 4,16).
7:2 Tu vei spune tot ce-ţi voi porunci Eu, iar fratele tău Aaron va vorbi lui Faraon, ca să lase pe copiii lui Israel să plece din ţara lui.
Verset ce nu a fost comentat.
7:3 Eu voi împietri inima lui Faraon, şi Îmi voi înmulţi semnele şi minunile în ţara Egiptului.
Eu voi împietri. Vezi comentariul pentru cap. 4,21.
Voi înmulţi semnele. Scopul lui Dumnezeu de a descoperi puterea Sa atât lui Israel, cât şi egiptenilor printr-o lungă serie de minuni este afirmat aici în mod distinct pentru prima dată. Mai înainte fuseseră date trei semne (cap. 4,3-9) şi a fost amintită una din plăgi (cap. 4,23). Acum semnele şi minunile aveau să fie înmulţite, întrecând cu mult tot ce Moise însuşi ar fi putut aştepta (cap. 3,20; 6,6).
7:4 Totuşi Faraon n-are să v-asculte. Apoi Îmi voi întinde mâna asupra Egiptului, şi voi scoate din ţara Egiptului oştile Mele, pe poporul Meu, pe copiii lui Israel, prin mari judecăţi.
Voi întinde mâna mea asupra Egiptului. Dumnezeu a prevăzut îndărătnicia lui Faraon, care avea privilegiul să se împotrivească lui Dumnezeu dacă alegea să facă în felul acesta. Astfel avea să fie o mare manifestare a puterii divine, aşa încât să atragă atenţia întregului Egipt, cât şi a naţiunilor din jur. Drept rezultat, puterea şi maiestatea adevăratului Dumnezeu aveau să fie respectate şi naţiunile aveau să se teamă să pună piedici poporului Său (vezi Exod 15,14-16; Deuteronom 2,25; 11,25; etc.).
Oştile Mele. Literal, ,,Oştile Mele” ca în RSV. Când au plecat izraeliţii din Egipt ,,erau neînarmaţi şi neobişnuiţi cu războiul” (PP 282, vezi şi comentariul pentru cap. 13,18). Organizarea lor pentru călătorie când au părăsit Goşen-ul, era numai parţial efectuată şi nu a fost perfectată decât când au ajuns la Muntele Sinai.
7:5 Egiptenii vor cunoaşte că Eu sunt Domnul, când Îmi voi întinde mâna asupra Egiptului, şi când voi scoate din mijlocul lor pe copiii lui Israel.
Egiptenii vor cunoaşte. Faraon pretinsese a nu cunoaşte pe Dumnezeul evreilor (cap. 5,2), dar Moise este asigurat că egiptenii vor ajunge să-L cunoască bine. Ei aveau să recunoască faptul că El este singurul Dumnezeu adevărat, şi că alţii aşa numiţi zei nu sunt decât lemn şi piatră.
7:6 Moise şi Aaron au făcut ce le poruncise Domnul: aşa au făcut.
Moise şi Aaron au făcut. Ascultarea lui Moise şi Aaron faţă de Dumnezeu a fost consecventă şi indiscutabilă de aici înainte, până când Aaron a condus închinarea la viţelul de aur (cap. 32,21-24) şi Moise a lovit stânca, atunci când i s-a poruncit să-i vorbească (Numeri 20,8-11).
7:7 Moise era în vârstă de optzeci de ani, iar Aaron de optzeci şi trei de ani, când au vorbit lui Faraon.
În vârstă de 80 de ani. Vârsta lui Moise este confirmată prin afirmaţia că el era de 120 de ani la data morţii (Deuteronom 31,2; 34,7) care a avut loc la 40 de ani după Exod (Deuteronom 29,5). Vârsta lui Aaron la moarte este dată ca fiind de 123 de ani (Numeri 33,38.39).
7:8 Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron:
Verset ce nu a fost comentat.
7:9 Dacă vă va vorbi Faraon, şi vă va zice: Faceţi o minune! să zici lui Aaron: Ia-ţi toiagul, şi aruncă-l înaintea lui Faraon. Şi toiagul se va preface într-un şarpe.
Faceţi o minune. Era evident că, dacă urma să le acorde o altă audienţă, Faraon avea să le ceară prezentarea scrisorilor de acreditare pentru a verifica pretenţia lor de a fi soli ai Celui mai mare Dumnezeu. Atât timp cât nu era făcută o astfel de cerere, nu era necesar să se facă minuni în faţa lui. Din motivul acesta, ei nu făcuseră nici o minune la întrevederea lor de mai înainte. Totuşi, acum, sosise timpul când au fost cerute scrisorile lor de acreditare, şi li s-a dat o poruncă expresă de a prezenta primul semn (vezi cap. 4,3.4).
Ia-ţi toiagul. Acesta era toiagul de cioban al lui Moise, numit şi ,,toiagul lui Dumnezeu” (cap. 4,20). Conform capitolului 7,15-18, Moise a fost trimis să meargă în faţa lui Faraon şi să ceară să-i îngăduie lui Israel să părăsească Egiptul şi să anunţe că are să lovească apele Nilului cu toiagul din mâna lui. Din v.19 şi 20 reiese că minunea aceasta a fost făcută de Aaron care a luat toiagul lui Moise şi a întins mâna peste apele Egiptului. De aceea, toiagul pe care Aaron l-a ţinut deasupra Nilului nu poate fi altul decât toiagul lui Moise, care se prefăcuse în şarpe. N-a fost decât un singur toiag cu care amândoi, Moise şi Aaron, au făcut minuni (PP 263).
7:10 Moise şi Aaron s-au dus la Faraon, şi au făcut cum poruncise Domnul. Aaron şi-a aruncat toiagul înaintea lui Faraon şi înaintea slujitorilor lui; şi toiagul s-a prefăcut într-un şarpe.
S-a prefăcut într-un şarpe. Cuvântul ebraic folosit aici pentru ,,şarpe”, tannin, nu este acelaşi ca şi cel folosit mai înainte, nachash (cap. 4,3), dar este puţin probabil că este vorba despre o altă specie. Cele două cuvinte sunt folosite în mod sinonim.
7:11 Dar Faraon a chemat pe nişte înţelepţi şi pe nişte vrăjitori, şi vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor.
Înţelepţii. ,,Înţelepţii” erau educaţi în ştiinţa şi arta scrisului. ,,Magicienii” erau vrăjitori care pretindeau a fi în stare să producă farmece magice. Cuvântul tradus (în engleză) ,,magi” este echivalentul egiptean al cuvântului ebraic tradus ,,vrăjitori”. Magia era obiectul unei atenţii şi studiu mai mare în Egipt, după cum arată texte existente cu privire la magie. Ea consta în mare măsură în farmece despre care se credea că au putere asupra oamenilor şi animalelor, mai ales asupra reptilelor. Că oamenii aceştia trebuie să fi experimentat rezultate reale în practicarea magiei lor este evident din faptul că au fost ţinuţi într-o cinste aşa de mare de-a lungul secolelor. De aceea trebuie să fie presupus că ei au făcut cel puţin unele din minunile lor prin puterea spiritelor rele, cu toate că, fără îndoială, multe au fost numai şiretlicuri (vezi PP 264).
Şi ei. Toiegele vrăjitorilor nu s-au prefăcut într-adevăr în şerpi, cum s-a prefăcut toiagul lui Aaron. Nici vrăjitorii, nici Satana însuşi nu puteau crea viaţa. Prin puterea magiei rele, toiegele lor au fost făcute să apară ca fiind şerpi (vezi PP 264). Ca şi în cap. 8,18, ei au încercat, dar n-au realizat aceleaşi rezultate.
7:12 Toţi şi-au aruncat toiegele, şi s-au prefăcut în şerpi. Dar toiagul lui Aaron a înghiţit toiegele lor.
A înghiţit toiegele lor. Şarpele lui Aaron s-a întors asupra rivalilor lui şi i-a devorat, prezentând astfel o evidentă superioritate asupra lor. Astfel a fost dovedită superioritatea Dumnezeului evreilor, chiar prin cel dintâi semn miraculos făcut în prezenţa lui Faraon.
7:13 Inima lui Faraon s-a împietrit, şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul.
Inima lui Faraon s-a împietrit. Literal, ,,inima lui Faraon a fost împietrită”. Traducerea KJV pare să atribuie aici rezultatul unei acţiuni directe a lui Dumnezeu. În versetul 22 expresia ebraică identică este tradusă ,,inima lui Faraon s-a împietrit”, aşa cum este şi redarea versetului 13 din RSV. Minunea n-a făcut nici o impresie asupra inimii lui împietrite. Atât cât putea el să vadă, Moise şi Aaron făcuseră ceva mai mult decât au putut face vrăjitorii lui (vezi şi comentariul pentru cap. 4,21).
După cum spusese Domnul. Dumnezeu îl avertizase pe Moise despre rezultatul acestei întrevederi cu Faraon, pentru ca Moise să nu fie dezamăgit de atitudinea regelui. În timp ce Moise a ştiut dinainte în mod exact ce evenimente să aştepte, Faraon nu ştia nimic în afară de ce i-a spus Moise. Situaţia aceasta i-a dat lui Moise un avantaj deosebit asupra lui Faraon.
7:14 Domnul a zis lui Moise: Faraon are inima împietrită: nu vrea să lase poporul să plece.
Vezi comentariul pentru cap. 4,21.
7:15 Du-te la Faraon dis-de-dimineaţă, când are să iasă să se ducă la apă, şi să te înfăţişezi înaintea lui pe malul râului. Să-ţi iei în mână toiagul, care a fost prefăcut în şarpe,
Du-te la Faraon. Aici Dumnezeu împărtăşeşte lui Moise instrucţiunile făcute privind anunţarea lui Faraon a celei dintâi dintr-o serie de judecăţi divine asupra ţării Egiptului. Teba era capitala ţării sub faraonii dinastiei a optsprezecea, dar este greu de conceput că Moise a făcut aceste minuni acolo, la sute de mile la sud de deltă, unde era situat ţinutul Goşen. Psalmul 78,43 se referă la plăgi ca fiind făcute ,,în câmpia Ţoan”. Deoarece Ţoan-ul biblic este vechiul Tanis din regiunea de răsărit a Deltei, o cetate construită cu şapte ani mai târziu decât Hebronul din Palestina (Numeri 13,22), trebuie că regele era în şedere temporară la Tanis sau în apropiere, în timpul plăgilor. Este ştiut că palatele regale existau în diferite părţi ale ţării.
Când are să iasă. Remarca aceasta şi aceea din cap. 8,20 înseamnă că regele mergea la râu în fiecare dimineaţă. Având în vedere că hrana şi prosperitatea Egiptului erau dependente de Nil (vezi comentariul pentru Geneza 41,34), una din îndatoririle regelui era să se închine pe malurile lui în fiecare dimineaţă (vezi DA 265).
Toiagul. Vezi comentariul pentru v. 9.
7:16 şi să zici lui Faraon: Domnul, Dumnezeul Evreilor, m-a trimis la tine, să-ţi spun: Lasă pe poporul Meu să plece, ca să-Mi slujească în pustie. Dar iată că până acum n-ai ascultat.
Verset ce nu a fost comentat.
7:17 Acum, aşa vorbeşte Domnul: Iată cum vei cunoaşte că Eu sunt Domnul. Am să lovesc apele râului cu toiagul din mâna mea; şi ele se vor preface în sânge.
Vei cunoaşte. La o vizită anterioară, Faraon declarase: ,,Eu nu cunosc pe Domnul” (cap. 5,2). Moise îl avertizează acum pe nesăbuitul monarh că în curând i se va da ocazia să afle ceva despre puterea lui Dumnezeu (vezi cap. 9,14). Zeul Nil, izvorul fertilităţii şi al binecuvântării, avea să devină agentul morţii.
Plăgile care s-au abătut asupra egiptenilor au fost destinate nu numai pentru a-i face pe Faraon şi poporul lui să-L recunoască pe Dumnezeul cel adevărat, ci şi pentru a nimici încrederea în puterea şi protecţia zeilor lor falşi (cap. 12,12). Fiecare din cele zece plăgi a fost dureros de literală, şi totuşi în acelaşi timp era îndreptată împotriva unor faze ale falsei religii. În providenţa îndurătoare a lui Dumnezeu, durerea fizică pricinuită de fiecare plagă trebuia să-l facă pe rege şi pe sfetnicii săi să reconsidere comportamentul lor, ca să poată cunoaşte nebunia slujirii idolilor şi înţelepciunea conlucrării cu Dumnezeul cerului. În Egiptul antic, interesele regelui şi ale preotului erau strâns înrudite, regele însuşi fiind întotdeauna iniţiat în casta preoţească. Faraon şi preoţii, presupuneau în mod just că era în joc atât stabilitatea statului cât şi a religiei. Poporul şi sfetnicii regelui, mai mult din consideraţii practice, erau gata să se supună cu mult timp înaintea regelui şi a preoţilor (cap. 10,7). Numai după cea de-a zecea plagă, al cărei rezultat a fost că următoarea generaţie a regalităţii şi a preoţiei murit, preoţia a fost, pentru un moment, gata să se supună (PP 272, 283). În plăgile care au căzut asupra Egiptului vedem o anticipare a judecăţilor lui Dumnezeu care vor cădea în curând asupra pământului, mult mai teribile şi mai extinse.
Preface în sânge. Cuvintele acestea nu înseamnă că apele Nilului aveau să ia doar culoarea sângelui, aşa cum au interpretat unii comentatori acest text, ci mai degrabă că ele într-adevăr aveau să devină sânge. Nu are nici un rost să se pună întrebarea dacă apa ar fi trecut diferitele teste moderne microscopice şi altele prin care este analizat sângele. Apa a apărut ca sânge cât priveşte gustul, mirosul şi legătura particulelor şi a fost considerată ca fiind sânge. N-a fost numai apă colorată de pământul roşu din Etiopia, sau de ,,plante cryptogamice şi infuzorii” cum au susţinut unii savanţi. Apa prefăcută în felul acesta nici n-ar fi omorât peştii, nici nu s-ar fi ,,împuţit”, nici n-ar fi fost întru totul de nebăut.
7:18 Peştii din râu vor pieri, râul se va împuţi, aşa că le va fi greaţă Egiptenilor să bea din apa râului.
Verset ce nu a fost comentat.
7:19 Domnul a zis lui Moise: Spune lui Aaron: Ia-ţi toiagul, şi întinde-ţi mâna peste apele Egiptenilor, peste râurile lor, peste pâraiele lor, peste iazurile lor, şi peste toate bălţile lor. Ele se vor preface în sânge; şi va fi sânge în toată ţara Egiptului, atât în vasele de lemn cât şi în vasele de piatră.
Peste apele egiptenilor. Prefacerea apei s-a extins la ,,râurile”, sau la diferiţii afluenţi ai Nilului, ,,pâraiele” sau canalele Nilului, ,,iazuri”, sau mari lacuri stătătoare formate de Nil şi la toate ,,bălţile”, sau rezervoare artificiale unde era adunată apa pentru folosire după inundarea anuală. Aceşti patru termeni dovedesc o cunoaştere exactă a Egiptului. Cu toate că Aaron trebuia să-şi întindă mâna peste Nil numai într-un singur loc, schimbarea avea să aibă efect în tot Egiptul.
În vase de lemn. Faptul că minunea avea să afecteze chiar şi apa adunată în borcane sau alte recipiente, dovedeşte că transformarea apei nu poate fi explicată de cauze naturale, având în vedere că o astfel de schimbare nu ar fi afectat apa adunată înainte ca minunea să fi avut loc.
7:20 Moise şi Aaron au făcut cum le poruncise Domnul. Aaron a ridicat toiagul, şi a lovit apele râului, sub ochii lui Faraon şi sub ochii slujitorilor lui; şi toate apele râului s-au prefăcut în sânge.
Verset ce nu a fost comentat.
7:21 Peştii din râu au pierit, râul s-a împuţit, aşa că Egiptenii nu mai puteau să bea apa râului, şi a fost sânge în toată ţara Egiptului.
Verset ce nu a fost comentat.
7:22 Dar vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor. Inima lui Faraon s-a împietrit, şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul.
Vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel. Întocmai ca în timpul vizitei anterioare a lui Moise, vrăjitorii au fost consultaţi din nou. Încă o dată, ei au contrafăcut o minune adevărată, prin aparenţa de a transforma o anumită cantitate de apă în sânge. La întrebarea de unde au avut vrăjitorii apa pe care au folosit-o, răspunde v.24, care dă de înţeles că fântânile proaspăt săpate au furnizat apă de băut satisfăcătoare. Faptul că vrăjitorii au schimbat într-adevăr apa în sânge nu se înţelege în mod necesar din expresia vagă ,,au făcut la fel”. Ei aveau nevoie doar să-l convingă pe Faraon că erau în stare să facă ce au făcut Moise şi Aaron. Nu s-a făcut nici o examinare critică pretinsei lor minuni care, în ciuda faptului de a fi o înşelăciune, a trecut drept adevărată. Dacă oamenii aceştia ar fi avut puterea pe care pretindeau că o au, ei ar fi trebuit să fie în stare să schimbe apa prefăcută în sânge a Nilului din nou în apă obişnuită. Faptul că regele a fost satisfăcut cu o imitaţie de minune dovedeşte absurditate, în cazul lui, probabil un rezultat al împietririi inimii. El a crezut ce dorea să creadă.
7:23 Faraon s-a întors de la râu, şi s-a dus acasă; dar nu şi-a pus la inimă aceste lucruri.
Faraon s-a întors. Convins că Moise şi Aaron erau simpli vrăjitori care aveau puteri cu ceva mai mari decât acelea ale propriilor vrăjitori, Faraon i-a alungat pe solii lui Dumnezeu şi s-a întors în palatul său. Suferinţele ţării sale, deposedată de provizia de apă dătătoare de viaţă, a impresionat puţin sufletul lui împietrit.
7:24 Toţi Egiptenii au săpat în împrejurimile râului, ca să găsească apă de băut; căci nu puteau să bea din apa râului.
Egiptenii au săpat. Suferind mult, egiptenii au săpat fântâni pentru satisfacerea nevoilor lor în timpul marii nenorociri. Din cauza calităţii azotoase a solului din Egipt, apa de fântână are un gust amar şi sălciu. Era însă îndestulătoare pentru băut şi gătit pentru durata plăgii (v.25). Aprovizionarea cu apă a evreilor se poate că n-a fost afectată, având în vedere că numai egiptenii sunt amintiţi ca făcând săpături pentru apă. Aici nu s-a făcut o astfel de deosebire, dar pare să se subînţeleagă. În plăgile de mai târziu, Moise face în mod specific o astfel de distincţie (vezi cap. 8,22; 9,4; etc.).
7:25 Au trecut şapte zile, după ce a lovit Domnul râul.
Şapte zile. Această precizare cu privire la timp este considerată ca fixând intervalul dintre prima şi a doua plagă, dar este mai firesc a o privi ca indicând durata primei plăgi (vezi PP 265). Intervalele de timp dintre o plagă şi cea care a urmat nu sunt date. Este evident că plăgile au continuat pe o perioadă de mai multe luni. Natura diferitelor plăgi şi intervalele de timp notate de Moise, indică o perioadă care este posibil să fi durat de vara târziu, până primăvara timpuriu.Comentariile lui Ellen G. White
1-25 PP 263-265, 334
2-4 PP 263
5 PK 369
10 SR 116; 1T 264
10-12 PP 263
12 1T 292; 5T 696
13 1T 265
14 5T 274
15-17 PP 265
16 6T 9
19,20 SR 116
20-25 PP 265