4:21 Domnul a zis lui Moise: Plecând ca să te întorci în Egipt, vezi, toate minunile pe care ţi le pun în mână, să le faci înaintea lui Faraon. Eu îi voi împietri inima, şi nu va lăsa pe popor să plece.
Toate minunile. Dumnezeu i s-a arătat încă o dată lui Moise, fie înainte de a pleca din Madian, fie pe drum spre Egipt. Cu ocazia aceasta, Dumnezeu îi împărtăşeşte lui Moise informaţii cu privire la ce trebuie să se aştepte în Egipt. Expresia ,,toate minunile” nu se referă numai la cele trei semne amintite în v.2-9, ci la toate minunile pe care avea să le facă în faţa lui Faraon.
Îi voi împietri inima. În parabola lui Hristos despre semănător şi sămânţă nu era nici o deosebire între sămânţa semănată într-un fel de pământ şi cea semănată în altele, şi nici în felul în care a fost semănată. Totul a depins de primirea făcută seminţei de fiecare fel de pământ. Tot aşa, împietrirea inimii lui Faraon în nici un caz nu era un act al lui Dumnezeu, ci mai degrabă o alegere deliberată din partea lui (vezi PP 268). Prin avertizări şi manifestări repetate ale puterii divine, Dumnezeu a trimis lumină destinată să arate lui Faraon greşeala căilor lui, să înmoaie şi să-i supună inima şi să-l facă să colaboreze cu voinţa Sa (DA 322). Dar fiecare manifestare succesivă a puterii divine l-a făcut mai hotărât să procedeze după cum i-a plăcut. Refuzând să fie corectat, a dispreţuit şi lepădat lumina, până ce a devenit insensibil faţă de ea şi, în cele din urmă, lumina a fost retrasă. Astfel că propria rezistenţă faţă de lumină a fost ceea ce a împietrit inima lui. Chiar şi păgânii au recunoscut faptul că Faraon şi egiptenii înşişi au fost aceia care şi-au împietrit inimile, iar nu Dumnezeu (1 Samuel 6,6).
Comentatorii se deosebesc mult în înţelegerea lor despre împietrirea inimii lui Faraon, atribuită aici lui Dumnezeu. Există în total zece astfel de declaraţii. Opt dintre ele (Exod 4,21; 9,12; 10,20, 27; 11,10; 14,4.8.17) folosesc cuvântul chazaq, care înseamnă că Domnul va face inima lui Faraon ,,fermă”, aşa încât ea nu se va mişca, şi că simţămintele lui faţă de Israel nu se vor schimba. În cap. 7,3, este folosit un alt cuvânt ebraic, qazhah, care înseamnă că Dumnezeu va face inima lui Faraon ,,tare” sau ,,nesimţitoare”. În cap. 10,1 este folosit un al treilea cuvânt, kabed, care înseamnă că Dumnezeu făcuse inima lui Faraon ,,grea” sau insensibilă la influenţa divină. Faptul că diferitele cuvinte sunt folosite mai mult sau mai puţin alternativ rezultă clar dintr-un studiu al contextului.
Există de asemenea şi zece declaraţii care arată efectul, adică faptul că Faraon şi-a împietrit inima. Patru din ele (cap. 7,13, 22; 8,19; 9,35) folosesc cuvântul chazaq, “a face ferm”, cinci (cap. 7,14; 8,15, 32; 9,7, 34) cuvântul kabed, ,,a îngreuna”, şi unul (cap. 13,15) cuvântul qazhah, “a întări”. Împietrirea inimii lui Faraon s-a evidenţiat înainte de toate în faptul că el n-a dat nici o atenţie cererii Domnului de a lăsa pe Israel să plece. Refuzul lui n-a fost limitat la plăgile pe care vrăjitorii Egipteni au fost în stare să le imite, ci le-a cuprins şi pe acelea pe care vrăjitorii înşişi le-au recunoscut a fi ,,degetul lui Dumnezeu” (cap. 8,19). Ea a continuat şi după plăgile a patra şi a cincia, care au căzut asupra egiptenilor, dar nu asupra izraeliţilor, fapt despre care regele a fost informat (cap. 9,7). Împietrirea inimii lui a fost dovedită şi mai clar când a încălcat făgăduinţa de a lăsa pe Israel să plece cu condiţia ca Moise şi Aaron să îndepărteze plaga şi când a fost obligat să mărturisească faptul că păcătuise (cap. 9,27). Astfel că, atunci când i s-a spus lui Moise, înainte de a ajunge în Egipt, că Domnul va împietri inima lui Faraon (cap. 4,21), Dumnezeu s-a referit la refuzul continuu al regelui de a-L asculta şi de a-i elibera pe izraeliţi.
Dumnezeu nu are plăcere de suferinţa şi moartea celui rău, ci mai degrabă doreşte ca toţi oamenii să se pocăiască şi să fie mântuiţi (Ezechiel 33,11; 1 Timotei 2,4; 2 Petru 3,9), şi face ca soarele Lui să strălucească peste cei răi şi peste cei buni (Matei 5,54). După cum soarele influenţează diferite materiale în diferite feluri, după natura lor – de exemplu, topeşte ceara şi întăreşte lutul – tot aşa şi influenţa Duhului lui Dumnezeu produce asupra inimii oamenilor efecte diferite după situaţia lor. Păcătosul care se pocăieşte îngăduie Duhului lui Dumnezeu să-l conducă la transformare şi mântuire, dar cel nepocăit îşi împietreşte inima din ce în ce mai mult. Aceeaşi manifestare a îndurării lui Dumnezeu conduce în cazul unuia la salvare şi viaţă şi în al celuilalt la judecată şi moarte – fiecăruia după propria alegere.