34:7 care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam!
Iartă fărădelegea. Dumnezeu este plin de bunătate faţă de păcătosul pocăit, dar nu Îşi poate permite să slăbească propria guvernare, prin înjosirea neprihănirii şi a dreptăţii (Psalmi 85,10; 89,14). Dreptatea lui Dumnezeu este o parte esenţială a naturii Sale, nu mai puţin importantă decât mila Sa, deoarece fără ea Dumnezeu nu poate fi Dumnezeu. Dreptatea este, aşa cum s-a susţinut,
o consecinţă necesară a adevăratei Lui iubiri, deoarece ,,un Dumnezeu care este doar milos este un Dumnezeu nedrept”. Fără dreptate nu poate fi milă. Deşi în Biblie citim că Dumnezeu simte plăcere în milă (Mica 7,18), nu vom găsi niciodată în Scripturi că Dumnezeu simte plăcere să aducă judecăţile Sale asupra oamenilor. Dimpotrivă, despre judecăţile Sale se spune că sunt ,,o lucrare ciudată” (Isaia 28,21). Bunătatea Sa iubitoare este abundentă (Isaia 55,7; Romani 5,20). Mila lui Dumnezeu este cea care moderează judecăţile şi Îl face să fie ,,îndelung răbdător” (Plângeri 3,22; Romani 2,4).
Faptul că iubirea divină determină atitudinea lui Dumnezeu faţă de copiii Săi este arătat cu claritate şi de spaţiul mai mare alocat în descrierea caracterului Său, precum şi de faptul că atributele milei le preced pe cele ale dreptăţii. Dumnezeu nu numai că este iubitor, ci ,,Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4,16). Atributul iubirii este o parte veritabilă a naturii Sale esenţiale, fără ea, El nu ar fi ,,Dumnezeu”. Când trebuie să ne pedepsească, Dumnezeu o face în iubire, pentru binele nostru – nu ca o expresie a furiei. Asemenea chirurgului, Dumnezeu poate să folosească bistriul întristării pentru a aduce vindecarea bolii sufletului, sau a prejudiciilor rezultate din păcat (Evrei 12,5-11; Apocalipsa 3,19).