3:18 Ei vor asculta de glasul tău; şi te vei duce, tu şi bătrânii lui Israel, la împăratul Egiptului, şi îi veţi spune: Domnul, Dumnezeul Evreilor, s-a întâlnit cu noi. Dă-ne voie să mergem cale de trei zile în pustie, ca să aducem jertfe Domnului, Dumnezeului nostru.
Ei vor asculta. Moise credea că ei îl vor dispreţui, vor avea urechi surde pentru cuvintele sale şi vor refuza conducerea lui. Dar Dumnezeu i-a spus că de data aceasta primirea lui se va deosebi mult de aceea care i s-a făcut cu 40 de ani înainte. Inimile oamenilor sunt în mâna lui Dumnezeu, şi Dumnezeu Însuşi condusese treburile poporului Său aşa fel încât să fie gata să-l recunoască pe Moise ca unealta aleasă de Dumnezeu pentru eliberarea lor.
Dă-ne voie să mergem. Cererea pentru îngăduinţa lui Faraon de a părăsi ţara este formulată în aşa fel încât să exprime legătura precisă faţă de el. El n-avea nici un drept să-i reţină, dar consimţământul pentru plecarea lor era necesar tot aşa cum a fost acela al unui rege de mai înainte pentru aşezarea lor în ţinutul Goşen (Geneza 45,16-20). El n-avea nici un motiv întemeiat să refuze cererea lor de a face o călătorie de trei zile în pustie, pentru că întoarcerea lor la sfârşitul acestei perioade era cuprinsă în cerere. Era aceasta înşelăciune? Nicidecum. Dumnezeu cunoştea inima lui Faraon şi l-a instruit pe Moise să nu ceară deocamdată mai mult decât putea fie să acorde, fie – prin refuz – să-şi descopere asprimea inimii. Dacă Faraon ar fi consimţit, probabil că Dumnezeu i-ar fi făcut atunci cunoscut întregul Său plan şi ar fi cerut eliberarea definitivă a poporului Său. Când Faraon a refuzat prima cerere rezonabilă (Exod 5,2), Moise a trebuit să demonstreze puterea Dumnezeului evreilor prin minuni şi judecăţi. Prin urmare, Moise a persistat în cererea de a îngădui poporului să meargă să slujească Dumnezeului lor (cap. 7,16; 8,1; 9,1.13; 10,3). Numai când regele le-a dat îngăduinţa de a sacrifica în Egipt, Moise a adăugat la cerere lui semnificaţia expresiei ,,după cum ne va spune” (cap. 8,27), care înseamnă că ei nu se mai puteau întoarce. Desigur, că acest era motivul de care se temea Faraon.