21:6 atunci stăpânul lui să-l ducă înaintea lui Dumnezeu, să-l apropie de uşă sau de stâlpul uşii, şi stăpânul lui să-i găurească urechea cu o sulă, şi robul să rămână pentru totdeauna în slujba lui.
Să-l apropie de uşă. În urma hotărârii sclavului de a nu se elibera, stăpânul trebuia să-l aducă înaintea ,,judecătorilor” (literal, ,,înaintea lui Dumnezeu”) care, ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu, împărţeau dreptatea şi slujeau ca martori la astfel de tranzacţii legale. Robul devenea un membru permanent al familiei, în urma unei ceremonii în care i se găurea urechea la intrarea în casă şi era legat printr-un semn fizic, rămânând astfel pe tot timpul vieţii lui. Urechea străpunsă mărturisea despre inima străpunsă. Semnul robiei devenea semn al iubirii. Tot aşa a fost şi cu Domnul nostru, ,,robul” suferind (Isaia 42,1; 53,10.11) care, pentru iubirea pe care a avut-o faţă de fiii şi fiicele Sale de pe pământ (Evrei 12,2.3), a fost nespus de înălţat (vezi Filipeni 2,7-9; Evrei 5,8.9).
Pentru totdeauna. Din ‘olam, literal ,,timp ascuns”, adică timp de durată nedefinită. Limitele lui sunt fie necunoscute, fie nespecificate, şi trebuie să fie determinate de natura persoanei, a lucrului sau împrejurării la care se referă. În sens absolut, aplicat la Dumnezeu, ‘olam, ,,veşnic” (Geneza 21,33), înseamnă ,,etern”, pentru că Dumnezeu este etern – fără început sau sfârşit. Întrun sens mai restrâns, sfinţii înviaţi intră în ‘olam, ,,viaţa veşnică” (Daniel 12,2), o viaţă care, cu toate că are un început, este fără sfârşit, datorită acordării nemuririi. Într-un sens şi mai limitat, ‘olam poate avea atât un început precis, cât şi un sfârşit hotărât, fiecare din ele putând fi nesigure în momentul când are loc vorbirea. De exemplu, Iona era în pântecele peştelui ,,pe vecie” (Iona 2,6), pentru că în acel timp nu ştia când, sau dacă avea să ajungă vreodată din nou afară. În acest caz, ,,pe vecie” s-a întâmplat să fie numai ,,trei zile şi trei nopţi” (Iona 1,17).
Cuvintele noastre ,,întotdeauna” şi ,,veşnic” nu înseamnă în ele însele un timp fără început, sau fără sfârşit. De exemplu, se poate spune despre un om că întotdeauna a locuit în valea în care s-a născut. Faptul că el a murit acolo în cele din urmă, în nici un caz nu invalidează afirmaţia că el întotdeauna a locuit acolo. Tot aşa, la căsătorie, soţul şi soţia făgăduiesc să fie credincioşi unul faţă de altul pentru totdeauna, însemnând atâta timp cât vor trăi. Dacă, după moartea unuia, celălalt se va recăsători, nimeni nu-l va acuza că a călcat jurământul făcut la prima lui căsătorie. Nu mai este justificat a citi în cuvântul ebraic ‘olam, mai mult decât se înţelege din context.
Cât despre rob, el îi slujise deja stăpânului său o perioadă precisă şi limitată de şase ani. Acum, la propria alegere, el trebuia să înceapă o perioadă de slujire de durată nedefinită. Evident că înţelegerea avea să se termine cel puţin la moartea robului, eveniment care desigur că nu putea fi prezis. Acest termen nedefinit de slujire este, de aceea, descris potrivit ca ‘olam, care aici ar fi mai clar redat ca ,,perpetuu”.
Traducătorii Septuagintei au redat cuvântul ebraic ‘olam ca aion, echivalentul lui grecesc. Ce s-a spus despre ‘olam este valabil şi pentru aion. A încerca să se determine lungimea timpului în cauză, sau a stabili pentru o persoană sau un lucru descris însuşirea de continuitate fără sfârşit pe temeiul lui ‘olam sau aion este cu totul neîntemeiată. În fiecare caz, durata lui ‘olam sau aion depinde numai de contextul în care este folosit, în mod deosebit de natura persoanei sau lucrului la care este aplicat cuvântul.