21:2 Dacă vei cumpăra un rob evreu, să slujească şase ani ca rob; dar în al şaptelea, să iasă slobod, fără să plătească nimic ca despăgubire.
Un rob evreu. Un evreu nu trebuia să fie robul unui alt evreu (Levitic 25,25-55). Totuşi, pentru că sclavia era o instituţie universal statornicită, Dumnezeu a îngăduit practicarea ei, însă a căutat să micşoreze relele care o însoţeau. În ţările păgâne, robii erau consideraţi, de obicei, mai mult ca bunuri mobile decât ca oameni. Lucrul acesta era cel mai reprobabil, deoarece sclavia nu însemna în mod necesar nici o lipsă morală sau mintală a unui rob. Adesea robii se dovedeau a fi mai inteligenţi şi mai capabili decât stăpânii lor. Mare parte din cei ce sufereau sclavia fără voie erau fie născuţi robi, fie făcuţi astfel cu ocazia războaielor. În felul acesta, sclavia nu era o pedeapsă meritată, ci mult mai o nenorocire nemeritată. Aceşti nenorociţi nu aveau drepturi politice, ci numai câteva privilegii sociale, cu toate că adesea erau legaţi de un stăpân care le era inferior în toate privinţele. Familiile lor puteau fi oricând desfăcute şi împărţite cu alţi stăpâni. Ei erau obiectul bătăilor nemiloase, fără despăgubire, cu excepţia poate a cazurilor de vătămare serioasă. Lor li se putea cere cea mai grea muncă, în ateliere ceva mai bune decât închisorile, în mine nesănătoase, sau legaţi la vâslele galerelor pentru o slujire istovitoare de-a lungul anilor fără sfârşit.
Spre deosebire, Domnul a ocrotit cu grijă drepturile robilor evrei, ba a făcut chiar şi soarta robilor străini mult mai plăcută decât era în altă parte. Tratamentul aspru era în mod categoric interzis (Levitic 25,43). Faţă de stăpân, sclavul mai era ,,fratele tău” (Deuteronom 15,12; Filimon 16). Ba mai mult, după plata pentru partea neexpirată a preţului de vânzare, stăpânul era obligat să-l elibereze pe rob (Levitic 25,48-52). Spiritul acestor legi referitoare la robi este acelaşi ca acela enunţat de Pavel în Coloseni 4,1 şi exprimat prin trimiterea robului creştin Onisim înapoi la Filimon, stăpânul lui creştin (Filimon 8-16).
În spirit, legea lui Moise este împotriva sclaviei. Accentuarea demnităţii omului ca fiind făcut după chipul lui Dumnezeu şi recunoaşterea descendenţei întregului neam omenesc dintr-o singură pereche conţin, în principiu, afirmaţia oricărui drept al omului (vezi Levitic 25,39-42; 26,11-13). De obicei, izraeliţii deveneau ,,robi” în propriul neam prin sărăcie (Levitic 25,35, 39) şi uneori prin crimă (Exod 22,3). Uneori, copiii erau vânduţi în locul unei datorii (2 Regi 4,1-7). Mai târziu, ca urmare a războiului, erau duşi departe ca robi în ţări străine (2 Regi 5,2, 3).
În al şaptelea. Acesta nu se referă la anul sabatic (Exod 23,11; Levitic 25,4), ci la începutul celui de-al şaptelea an, după ce omul a devenit rob (Deuteronom 15,12). Când venea anul jubiliar, robul evreu trebuia să fie eliberat, indiferent câţi ani slujise (Levitic 25,40). Altminteri, robia lui se termina la sfârşitul celui de-al şaselea an. Stăpânul nu numai că trebuia să-i acorde libertatea, ci mai era obligat să-i dea parte din turmă, din arie şi din teasc (Deuteronom 15,12-15), pentru ca astfel să poată începe viaţa din nou. Astfel că, în prima dintre legile civile găsim prevederi binefăcătoare al căror spirit umanitar caracterizează toată legislaţia mozaică.