20:8 Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti.
Adu-ţi aminte. Cuvântul acesta nu face ca porunca a patra să fie mai importantă decât celelalte nouă. Toate sunt deopotrivă de egale. A călca una înseamnă a le călca pe toate (Iacov 2,8-11). Dar porunca Sabatului ne aminteşte că Sabatul zilei a şaptea, ca odihnă lăsată de Dumnezeu pentru om, îşi are originea tocmai la începutul istoriei umane şi este o parte inseparabilă a săptămânii creaţiunii (Geneza 2,1-3; PP 336). Argumentul că Sabatul a fost dat pentru prima dată la Sinai este întru totul fără temei (Marcu 2,27; PP 80, 258). Într-un sens personal, Sabatul apare ca un aducător aminte al faptului că, în mijlocul grijilor presante ale vieţii, nu trebuie să-L uităm pe Dumnezeu. A intra cu totul în spiritul Sabatului înseamnă a găsi un ajutor preţios în ascultarea de restul Decalogului. Atenţia şi consacrarea deosebită dată în această zi de odihnă lui Dumnezeu şi lucrurilor de valoare veşnică produc rezerve de putere pentru biruinţa asupra relelor faţă de care suntem avertizaţi în celelalte porunci. Sabatul a fost bine comparat cu un pod aruncat peste apele tulburi ale vieţii, pe care putem trece spre a ajunge pe ţărmul celălalt, o verigă de legătură între pământ şi cer, un simbol al zilei eterne, când cei care sunt credincioşi faţă de Dumnezeu vor îmbrăca pentru totdeauna haina sfinţeniei şi bucuriei nepieritoare.
A ne ,,aducem aminte” şi faptul că simpla odihnă de munca fizică nu constituie o respectare a Sabatului. Niciodată nu s-a intenţionat ca Sabatul să fie o zi a leneviei şi inactivităţii. Respectarea Sabatului nu este atât o chestiune de abţinere de la anumite forme de activitate, cât este aceea de a intra în mod intenţionat în altele. Noi încetăm ciclul săptămânal de muncă numai ca un mijloc în vederea consacrării zilei altor scopuri. Spiritul adevăratei respectări a Sabatului îl va conduce pe om să îmbunătăţească sfintele lui ceasuri, căutând să înţeleagă mai bine caracterul şi voia lui Dumnezeu, să aprecieze mai iubirea şi îndurarea Sa şi să conlucreze mai efectiv împreună cu El în slujirea nevoilor spirituale ale semenilor săi. Tot ce contribuie la aceste obiective principale este potrivit cu spiritul şi scopul Sabatului. Tot ce contribuie în principal la satisfacerea dorinţelor personale ale cuiva. sau la urmărirea intereselor cuiva nu mai este o parte din adevărata păzire a Sabatului, întocmai ca munca obişnuită. Principiul acesta se aplică atât la cugete şi cuvinte, cât şi la fapte.
Sabatul indică în urmă spre o lume perfectă în vremurile de demult (Geneza 1,31; 2,1-3) şi ne aminteşte de timpul când Creatorul ,,va face toate lucrurile noi” (Apocalipsa 21,5). El mai aduce aminte şi de faptul că Dumnezeu este gata să refacă în inimile şi vieţile noastre chipul Său aşa cum a fost la început (Geneza 1,26, 27). Acela care intră în adevăratul spirit al păzirii Sabatului se va califica pentru primirea sigiliului lui Dumnezeu, care este recunoaşterea divină că în viaţă caracterul Său este perfect reflectat (Ezechiel 20,20). Este fericitul nostru privilegiu ca o dată pe săptămână să uităm orice ne aminteşte de această lume a păcatului şi să ,,ne aducem aminte” de acele bucurii care ne atrag tot mai aproape de Dumnezeu. Sabatul poate să devină pentru noi un mic sanctuar în pustia acestei lumi, unde putem fi pentru un timp liberi de grijile ei şi să intrăm în bucuriile cerului. Dacă odihna Sabatului a fost de dorit pentru fiinţele fără păcat din Paradis (Geneza 2,1-3), cu cât mai important este el pentru muritorii păcătoşi, care se pregătesc să reintre în acea binecuvântată locuinţă!