20:5 Să nu te închini înaintea lor, şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc,
Să nu te închini. Aceasta loveşte în cinstea exterioară dată chipurilor din lumea antică. Ele nu erau privite ca embleme, ci ca întrupări reale şi adevărate ale zeităţii. Se credea că zeii se aflau în aceste chipuri. Cei care le-au făcut nu erau cinstiţi; ei puteau fi chiar dispreţuiţi. Dar manopera lor idolatră era venerată, adorată şi i se aducea închinare.
Un Dumnezeu gelos. Dumnezeu refuză să împărtăşească slava Sa cu idolii (Isaia 42,8; 48,11). El refuză închinarea şi slujirea unei inimi împărţite (Exod 34,12-15; Deuteronom 4,23.24; 6,14.15; Iosua 24,15.19.20). Însuşi Isus a spus: ,,Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni” (Matei 6,24).
Pedepsesc nelegiuirea. Această ameninţare aparentă a tulburat minţile unora care văd în ea manifestarea spiritului de răzbunare. Totuşi, trebuie să fie făcută o deosebire între rezultatele naturale ale cursului unei acţiuni păcătoase, şi pedeapsa suferită din cauza acesteia (PP 306). Dumnezeu nu pedepseşte pe un cineva pentru faptele rele ale altuia (Ezechiel 18,2-4). Fiecare om este răspunzător în faţa lui Dumnezeu pentru propriile fapte. În acelaşi timp, Dumnezeu nu intervine în legile eredităţii, în aşa fel încât să ocrotească o generaţie de faptele rele ale părinţilor ei, acesta necorespunzând cu caracterul şi principiile Sale de a lucra cu oamenii. Numai prin acele legi ale eredităţii care au fost lăsate de Creator la început (vezi Geneza 1,21.24.25), dreptatea divină pedepseşte ,,nelegiuirea” unei generaţii în cealaltă.
Nimeni nu poate să scape întru totul de urmările unei vieţi dezordonate, boală, desfrânare, faptă rea, ignoranţă şi obiceiuri rele preluate de la generaţia anterioară. Descendenţii idolatrilor decăzuţi şi urmaşii oamenilor răi şi vicioşi, în general, încep viaţa în condiţiile handicapului păcatului fizic şi moral şi recoltează roadele seminţei semănate de părinţii lor. Delicvenţa juvenilă mărturiseşte despre adevărul poruncii a doua. Mediul are de asemenea un efect hotărâtor asupra fiecărei generaţii care apare. Dar, deoarece Dumnezeu este îndurător şi drept, putem avea încredere că El tratează just fiecare om, ţinând seama cuvenită de dezavantajele naşterii, predispoziţiile moştenite şi influenţa mediului înconjurător asupra caracterului. Dreptatea şi îndurarea Lui cer acest lucru (Psalmi 87,6; Luca 12,47.48; Ioan 15,22; Fapte17,30; 2 Corinteni 8,12). În acelaşi timp, scopul nostru trebuie să fie să devenim biruitori asupra oricărei tendinţe spre rău, moştenite sau cultivate (COL 315, 330, 331; DA 671).
Dumnezeu ,,pedepseşte” urmările nelegiuirii, nu răzbunător, ci pentru a-i învăţa pe păcătoşi că o faptă rea atrage după sine în mod inevitabil urmări nenorocite.
Celor care Mă urăsc. Adică, aceia care deşi Îl cunosc pe Dumnezeu, refuză să-I slujească. A îndrepta iubirea cuiva asupra zeilor falşi de orice fel, a-şi pune cineva încrederea în orice altceva în afară de Domnul, este a-L ,,urî”. Cei care fac aşa aduc, în mod inevitabil, necaz şi suferinţă nu numai asupra lor înşişi, ci şi asupra acelora care vin după ei. Acei părinţi care cugetă cel mai mult la Dumnezeu se gândesc cel mai mult la copiii lor. Folosirea cuvântului tare ,,ură” este caracteristic orientală, exprimând dezaprobarea cea mai puternică. Tot ce este necesar să facă omul pentru a se plasa printre cei ce Îl ,,urăsc” pe Dumnezeu este să-L iubească mai puţin decât iubeşte alte persoane sau lucruri (Luca 14,26; Romani 9,13).