20:1 Atunci Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte, şi a zis:
Dumnezeu a rostit. Platforma era acum aşezată pentru proclamarea Legii morale, care a rămas norma fundamentală de conduită fără întrerupere de atunci pentru milioanele fără număr. Nimeni nu va nega că acesta a fost unul dintre evenimentele importante şi decisive ale istoriei. Nici nu poate nimeni nega nevoia vitală a tuturor oamenilor de un astfel de cod de purtare, din cauza nedesăvârşirilor lor morale şi spirituale şi a înclinaţiei lor de a face ceea răul. Decalogul stă deasupra tuturor celorlalte legi morale şi spirituale. El cuprinde întreaga comportare omenească. Este singura Lege care poate controla efectiv conştiinţa. El este pentru toate timpurile un manual condensat de purtare umană şi cuprinde întregul domeniu al datoriei omului. Mântuitorul nostru S-a referit la porunci ca fiind calea prin care cineva îşi poate asigura viaţa veşnică (Matei 19,16-19). Ele se potrivesc pentru orice fel de societate omenească, aplicabile şi în vigoare atâta timp cât va dura lumea (Matei 5,17.18). Ele nu se pot învechi niciodată, pentru că sunt expresia imutabilă a voinţei şi caracterului lui Dumnezeu. A fost un motiv întemeiat că Dumnezeu le-a dat poporului Său atât pe cale orală, cât şi în scris (Exod 31,18; Deuteronom 4,13).
Deşi dat omului de autoritatea divină, Decalogul nu este o creaţie arbitrară a voinţei lui Dumnezeu. El este mai degrabă expresia naturii divine. Omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu (Geneza 1,27), făcut ca să fie sfânt, după cum El este sfânt (1 Petru 1,15.16), şi cele Zece Porunci sunt gradul de sfinţenie statornicit de Cer (vezi Romani 7,7-25). Cheia pentru interpretarea spirituală a Legii a fost dată de Hristos în Predica de pe Munte (Matei 5 la 7).
Decalogul nu este numai expresia sfinţeniei, ci şi a iubirii (Matei 22,34-40; Ioan 15,10; Romani 13,8-10; 1 Ioan 2,4). Orice am face în slujirea adusă lui Dumnezeu sau omului, dacă este fără iubire, Legea nu este împlinită. Iubirea este aceea care ne păzeşte de călcarea celor Zece Porunci, deoarece, cum ne putem închina altor zei, cum putem să luăm în deşert Numele Lui şi să nesocotim păzirea Sabatului, dacă-L iubim cu adevărat? Cum putem fura ce aparţine semenului nostru, să mărturisim împotriva lui, sau să-i poftim lucrurile lui, dacă îl iubim? Iubirea este rădăcina credincioşiei faţă de Dumnezeu şi a cinstei şi respectului pentru drepturile semenilor noştri. Acesta trebuie să fie pentru totdeauna marele motiv care ne îndeamnă la ascultare (Ioan 14,15; 15,10; 2 Corinteni 5,14; Galateni 5,6).
Când vine de prima dată la Hristos, un om se va abţine în mod conştient de la răul cu care s-a obişnuit. Scopul principal pentru care a fost dat Decalogul, în mare măsură în formă negativă, a fost ca să-i ajute pe păcătoşi să deosebească între bine şi rău. Repetarea lui, ,,Să nu” dovedeşte prezenţa unor puternice tendinţe în inimă, care trebuie să fie reprimate (vezi Ieremia 17,9; Romani 7,17-23; 1 Timotei 1,9.10). Dar această formă negativă înseamnă un domeniu vast şi satisfăcător de acţiune morală şi spirituală, aflat la dispoziţia omului, şi face posibilă o mare dezvoltare a caracterului. El este restrictiv numai prin cele câteva oprelişti arătate pe nume. Decalogul atestă adevărul libertăţii creştine (Iacov 2,12; 2 Corinteni 3,17). Cu toate că litera Legii, din cauza puţinelor ei cuvinte, poate să apară îngustă ca scop, spiritul ei este ,,fără margini” (Psalmi 119,96).
Faptul că cele Zece Porunci au fost scrise pe două table de piatră, scoate în evidenţă aplicaţia lor faţă de două feluri de obligaţie morală: datoria faţă de Dumnezeu şi datoria faţă de om (Matei 22,34-40). Ceea ce datorăm faţă de Dumnezeu este de nedespărţit de ceea ce datorăm faţă de om, pentru că neglijarea datoriilor faţă de semenul nostru, va fi urmată curând de neglijarea datoriei faţă de Dumnezeu. Biblia nu nesocoteşte deosebirea dintre religie (datorii directe faţă de Dumnezeu) şi moralitate (datorii ce se nasc din legăturile sociale), ci le uneşte în concepţia mai profundă că tot ce face cineva Îi este făcut lui Dumnezeu, a cărui autoritate este supremă în ambele sfere (vezi Mica 6,8; Matei 25,34-45; Iacov 1,27; 1 Ioan 4,20).
Fiind cuvintele lui Dumnezeu, cele Zece Porunci trebuie să fie considerate deosebite de ,,legile” (cap. 21,1) întemeiate pe ele şi incluse împreună cu ele în ,,cartea legământului”, ca alcătuind legea statutară a lui Israel (vezi cap. 24,3). Cele două table, care conţin Decalogul, cu excluderea celorlalte părţi ale legii, sunt variat numite ,,mărturia” (cap. 25,16), ,,legământul Său” (Deuteronom 4,13), ,,cuvintele legământului” (Exod 34,28), ,,table ale mărturiei” (Exod 31,18; 32,15) şi ,,tablele legământului” (Deuteronom 9,9-11). Aceste table, şi numai acestea, au fost puse în chivotul legământului (Exod 25,21; 1 Regi 8,9). În felul acesta, ele au fost privite într-un anumit sens ca garanţia legământului. Punerea tablelor sub scaunul harului, aduce o lumină asupra naturii legământului pe care l-a făcut Dumnezeu cu Israel. Acesta arată că Legea este substratul, temelia legământului, documentul obligatoriu, garanţia. Cu toate acestea, deasupra Legii este scaunul harului, stropit cu sângele ispăşirii, o mărturie încurajatoare că la Dumnezeu există iertare pentru cei care calcă poruncile. Vechiul Testament face în mod constant o deosebire clară între Legea morală şi legile ceremoniale (2 Regi 21,8; Deuteronom 9,11).