20:10 Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta.
Ziua a şaptea. Nu trebuie să fie îndeplinită nici o muncă trecătoare, care nu este necesară în această zi. Ea trebuie să fie folosită în cugetare religioasă, închinare şi slujire adusă lui Dumnezeu. Ea mai oferă şi o ocazie pentru odihnă fizică. Această caracteristică a Sabatului este deosebit de importantă pentru om în starea de păcat, când trebuie să-şi câştige pâinea în sudoarea feţei lui (Geneza 3,17-19).
Sabatul. Literal ,,un Sabat”. În ebraică articolul definit ,,ul” lipseşte. Cu toate acestea, faptul aceasta nu ia din porunca Sabatului precizarea ei. Punctul în controversă dintre păzitorii duminicii şi păzitorii Sabatului nu este asupra faptului dacă un creştin să se odihnească – ,,să nu facă nici o lucrare” – o zi pe săptămână, ci care zi a săptămânii trebuie să fie aceea, prima, sau a şaptea. Porunca răspunde în mod clar, ,,a şaptea zi”. Porunca împarte săptămâna în două părţi: (1) ,,şase zile să lucrezi, şi să-ţi faci lucrul tău”, (2) ,,ziua a şaptea”... să nu faci nici o lucrare în ea”. De ce această interdicţie de la lucru în ,,ziua a şaptea”? Pentru că ea este ,,un Sabat al Domnului”. Cuvântul Sabat este din ebraicul shabbath, care înseamnă ,,odihnă”. Astfel porunca opreşte lucrul în ,,ziua a şaptea”, pentru că ea este o zi de odihnă a Domnului. Aceasta ne duce înapoi la originea Sabatului, când Dumnezeu ,,s-a odihnit în ziua a şaptea” (Geneza 2,2). De aceea este clar că contrastul nu este între ,,ul” şi ,,o”, ci între ,,lucru” şi ,,odihnă”. ,,Şase zile” spune porunca, sunt zile de lucru, dar ,,a şaptea zi” este o zi de odihnă. Faptul că ,,ziua a şaptea” este singura zi de odihnă a lui Dumnezeu este clar arătat prin cuvintele de la început ale poruncii: ,,Adu-ţi aminte de ziua de Sabat (odihnă), ca s-o sfinţeşti”.
Îngerii au anunţat pe păstori: ,,Vi s-a născut un Mântuitor” (Luca 2,11). De aceea, nu vom concluziona că Hristos a fost pur şi simplu unul din mulţii mântuitori. Noi prindem înţelesul cuvintelor îngerului, când punem accentul pe cuvântul ,,Mântuitor”. Hristos a venit, nu ca un cuceritor militar, sau rege pământesc, ci ca ,,Mântuitor”. Multe alte texte se ocupă cu unicitatea mântuirii Sale şi că nu putem fi mântuiţi prin nimeni altul. Aşa stau lucrurile şi cu ,,ul” şi ,,o” din porunca a patra.
Să nu faci nici o lucrare. Aceasta nu opreşte fapte de îndurare, sau lucrări principale pentru păstrarea vieţi şi sănătăţii care nu pot fi îndeplinite în alte zile. Este întotdeauna ,,îngăduit a face bine în zilele de Sabat” (Matei 12,1-14; Marcu 2,23-28). Odihna despre care se vorbeşte aici nu trebuie să fie considerată în termeni simpli de încetare de la lucrul obişnuit, deşi, desigur că şi acesta este inclus. Ea trebuie să fie o odihnă sfântă, în care să aibă loc comuniunea cu Dumnezeu.
Nici vita ta. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru animalele necuvântătoare este repetat subliniată de scriitorii Vechiului Testament (Exod 23,5.12; Deuteronom 25,4). El şi-a adus aminte de ele în corabie (Geneza 8,1). Ele au fost cuprinse în legământul care a urmat după potop (Geneza 9,9-11). El pretinde animalele ca fiind ale Sale (Psalmi 50,10). Prezenţa unei ,,mulţimi de vite” a constituit un motiv pentru care Ninive a fost cruţată (Iona 4,11).
Străinul. Adică, un străin care din propria voinţă liberă s-a unit cu izraeliţii. O ,,mulţime de oameni de tot soiul” a părăsit Egiptul împreună cu Israel (Exod 12,38) şi l-a însoţit în peregrinările lui prin pustie. Atâta timp cât au ales să rămână cu izraeliţii, ei trebuiau să se conformeze cererilor lui Dumnezeu fixate pentru poporul Său. Într-un sens, aceasta restrângea libertatea lor, dar ei erau liberi să plece, dacă nu doreau să asculte. Drept compensaţie, ca să zicem aşa, ei se bucurau de măsura binecuvântărilor pe care Dumnezeu le acorda lui Israel (Numeri 10,29; Zaharia 8,22.23).