19:1 În luna a treia după ieşirea lor din ţara Egiptului, copiii lui Israel au ajuns în ziua aceea în pustia Sinai.
În luna a treia. Adică, Sivan, corespunzător cu sfârşitul lui mai al nostru, sau începutul lui iunie. Versetele 1 şi 2 se ocupă cu ultima parte a călătoriei izraeliţilor spre muntele Sinai. La muntele Sinai a avut loc unul din cele mai mari evenimente din istoria iudaică, încorporarea lui Israel ca biserică şi naţiune sub teocraţie (PP 303). Forma aceasta de guvernare a continuat, până când, prin cuvintele ,,Noi n-avem alt împărat decât pe Cezarul” (Ioan 19,15), iudeii s-au lepădat de ea (DA 738). Procesul de organizare de la Sinai a cuprins proclamarea celor Zece Porunci, ratificarea legământului, construirea sanctuarului, darea legilor ceremoniale şi civile şi perfectarea diferitelor proceduri militare şi civile. A fost făcută o legătură unică între Domnul şi urmaşii lui Avraam, una în care n-avea să intre niciodată, nici o altă naţiune. Scopul ei a fost să pregătească o cale pentru venirea lui Hristos ca Mântuitor al omului.
În ziua aceea. Literal, ,,chiar în acea zi”, poate că prima zi a lui Sivan, sau a 15-a. Tradiţia iudaică aşază evenimentul acesta pe prima zi a lunii a treia din anul iudaic. Dacă este aşa, probabil că de la Ramses la Sinai călătoria a durat 45 de zile.
Pustia Sinai. Se consideră, în general, că aceasta este câmpia el-Raha, o câmpie sau deşert aproape neted, acoperit cu tufişuri pe o lungime aproximativă de 3? km şi lăţime de 0,9 km (vezi comentariul pentru cap. 3,1). Acesta era un loc potrivit ca să se adune evreii să primească Legea pe care Dumnezeu avea s-o proclame în curând, înconjurat cum era de munţii care formau un amfiteatru natural. La capătul de sud-est al lui se înălţa o stâncă de granit aproape perpendiculară, care constituie un amvon înalt, sau altar, de unde putea fi auzit glasul lui Dumnezeu. La picioarele acestei stânci era o serie de movile scunde care au putut să hotărască ,,marginile” (v.12) destinate să oprească poporul de a atinge muntele.
Legea a fost dată lui Israel într-o astfel de ambianţă maiestuoasă, inspiratoare. S-a observat, pe drept, că nici un loc din lume nu poate fi indicat care să întrunească într-un fel mai remarcabil condiţiile unei înălţimi dominante şi a unei câmpii în care în orice parte vederea şi sunetul descrise în Exod să ajungă la mulţimea adunată. Era un loc al singurătăţii, unde poporul putea să fie întru totul singur cu Dumnezeu, departe de orice ar fi putut atrage gândirea şi atenţia lor de la lucrurile divine. Israel avea să rămână la Sinai mai bine de 11 luni. Aici, în afară de primirea legii şi ratificarea legământului, aveau să aibă timp pentru construirea sanctuarului şi pentru dezvoltarea în continuare a organizării lor. Aceasta avea să le ofere o ocazie pentru reflectare liniştită cu privire la răspunderea lor faţă de Dumnezeu.
Poporul lui Dumnezeu are nevoie de o astfel de odihnă, cum a sfătuit şi Hristos pe ucenici (vezi Marcu 6,31). Avem exemplul lui Pavel, care el însuşi ,,a mers în Arabia”, poate chiar în acest loc (vezi Galateni 1,17). Fiecare din noi are nevoie de un Sinai, unde, în linişte şi singurătate, Dumnezeu să poată să facă pentru noi ce a făcut şi pentru Israel, descoperindu-şi voinţa Sa, instruindu-ne şi impresionându-ne din nou cu maiestatea Sa. Sinai era un loc atât de solemn, încât gândurile poporului aveau să fie în mod irezistibil înălţate în comuniune spre Cel nemărginit. Chiar asprimea şi grandoarea lucrurilor înconjurătoare erau un comentariu potrivit cu privire la sfinţenia Legii. Ca un pustiu neproductiv şi deşert, Sinai mai este un puternic aducător aminte că prin noi înşine nu putem aduce nici un rod spiritual spre slava lui Dumnezeu şi nici nu putem lucra propria noastră mântuire. N-a spus însuşi Hristos: ,,Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15,5)?