16:29 Vedeţi că Domnul v-a dat Sabatul; de aceia vă dă în ziua a şasea hrană pentru două zile. Fiecare să rămână la locul lui, şi, în ziua a şaptea, nimeni să nu iasă din locul în care se găseşte.
Vedeţi. Răbdarea lui Dumnezeu faţă de poporul Său îndărătnic este uimitoare şi ne învaţă o lecţie importantă pe noi, care înclinăm să fim nerăbdători. În loc să pedepsească mereu pe Israel pentru repetatele murmurări şi fapte de neascultare, Dumnezeu caută să-i înduplece, explicând scopurile cerinţelor Sale. Sabatul era o zi de odihnă sfântă în care ei nu trebuiau să fie ocupaţi; de aici şi porţia dublă de hrană cu o zi mai înainte.
Fiecare să rămână la locul lui. Izraeliţii au fost instruiţi să rămână în tabără în Sabat, şi să nu iasă pentru mană sau pentru nimic altceva. Timpul lor din ziua aceasta trebuia să fie petrecut acasă, în odihnă şi în meditaţie asupra subiectelor sfinte. Dumnezeu instruise deja pe Israel să se adune pentru închinare în zilele arătate ca ,,sfinte” (cap. 12,16), practică ce a fost aplicată în mod constant la alte zile ,,sfinte” (vezi Levitic 23,2-4.7.8.21.24.27.35-37). În timpurile de după exil, iudeii au stabilit şi au impus reguli stricte în ce priveşte plecarea din cetăţi sau sate în ziua de Sabat. Nimănui nu-i era îngăduit să călătorească mai departe decât 2.000 de coţi, sau aproximativ 1000 de metri. În Noul Testament, la această distanţă se face referire ca fiind ,,un drum în ziua Sabatului” (Fapte 1,12). Nenumărate reguli ale Sabatului făcute de om au fost urmate de iudeii ortodocşi încă din timpurile biblice, cu rezultatul că Sabatul, lăsat de Dumnezeu să fie o plăcere (Isaia 58,13), a devenit o povară.