15:22 Moise a pornit pe Israel de la marea Roşie. Au apucat înspre pustia Şur; şi, după trei zile de mers în pustie, n-au găsit apă.
Pustia Şur. Aceasta este regiunea pustiei care se întinde de la hotarul de răsărit al Egiptului până la graniţa sudică a Palestinei, ajungând în sud la munţii peninsulei Sinai. În istorisirile patriarhale ea este amintită de mai multe ori (Geneza 16,7; 20,1; 25,18), şi în rapoartele despre biruinţele lui Saul şi ale lui David asupra amaleciţilor (1 Samuel 15,7; 27,8). Israel a mărşăluit prin partea de sud a acestui pustiu într-o direcţie sud-estică de-a lungul ţărmului Mării Roşii. În Numeri 33,8, regiunea aceasta este numită ,,pustia Etamului”. Dacă interpretarea dată în comentariul asupra lui Exod 13,20 este corectă şi Etam este un cuvânt egiptean pentru o întăritură de graniţă, este uşor de înţeles de ce pustia Şur să fie numită pustia Etam.
N-au găsit apă. Fără îndoială că izraeliţii purtau o rezervă de apă de băut în pungi de piele, cum făceau popoarele orientale din vremurile antice. Ştiind că urmau să intre în pustie, izraeliţii nu aveau să uite să ia apă cu ei, dar un marş de trei zile fără a mai găsi alta spre a înlocui rezerva lor terminată avea să aducă suferinţă atât pentru om, cât şi pentru animale. De aceea era imperios necesar să găsească izvoare la anumite intervale. Dintre toate animalele domestice folosite în Orientul Apropiat, măgarul era animalul cel mai folosit ca animal de povară pentru călătoria prin pustie. Cămila se găsea numai ocazional înainte de sec. al XII-lea î.Hr. Măgarii pot călători fără apă timp de patru zile, dar vitele pe care le aveau izraeliţii în număr mare nu puteau trăi fără a fi adăpate mai des. Din cauza aceasta, un marş de trei zile fără a găsi apă, era aproximativ limita până la care vitele puteau să îndure fără să piară.