24:4 atunci bărbatul dintâi, care îi dăduse drumul, nu va putea s-o ia iarăşi de nevastă, după ce s-a pângărit ea, căci lucrul acesta este o urâciune înaintea Domnului, şi să nu faci vinovată de păcat ţara pe care ţi-o dă de moştenire Domnul, Dumnezeul tău.
S-a pângărit. Consumarea căsătoriei cu un al doilea soţ o făcea necurată faţă de întâiul ei soţ. A o lua iarăşi de nevastă însemna să comită adulterul. Ea era nelegitimă pentru el (vezi Ieremia 3,1).
Vinovată de păcat ţara. Adică, prin îngăduirea de stricăciune morală. Deşi Dumnezeu a îngăduit unele lucruri pe care desigur că El nu le putea aproba (vezi Deutronom 14,26), existau limite dincolo de care omul nu putea să treacă. Adesea ,,ţara” este personificată, ca şi când aceasta ar simţi şi acţiona (vezi Levitic 18,25; Isaia 24,5).
Astăzi unii oameni se referă la Deutronom 24,1-4 ca un temei pe care ei sunt bucuroşi să-l considere ,,divorţ creştin”. În realitate, aceste versete ne descoperă viaţa de cămin a iudeului, în care luarea unei soţii era considerată ca achiziţionarea unei bucăţi de teren. Autoritatea soţului asupra soţiei sale era aproape absolută. Scopul legii anunţate era de a îmbunătăţi soarta femeilor evreice. Legea aceasta, departe de a stabili un nivel moral inferior, sau a aproba unul ca acesta, reprezenta un nivel mult mai înalt decât recunoscutele obiceiuri crude ale vremii. Legea garanta unei femei divorţate anumite drepturi şi în realitate o ocrotea de a fi considerată ca o adulteră şi ca
o lepădată. Ea părăsea căminul primului ei soţ ca femeie liberă şi membru respectat al societăţii, cu dreptul de a contracta o căsătorie onorabilă. Cartea de despărţire declara că primul ei soţ nu mai avea asupra ei nici o pretenţie legală şi că nu avea nici un fel de obligaţie faţă de el – ea era liberă să devină soţia altui bărbat. Măritându-se din nou, ea nu devenea vinovată de adulter şi drepturile primului ei soţ nu erau încălcate.
Divorţul mozaic nu a fost instituit pentru a anula idealurile căsătoriei aşa cum au fost instituite de Dumnezeu la creaţiune, ci din cauza ,,împietririi” inimilor oamenilor. (Matei 19,8). Soarta femeii gonite era deplorabilă. Cartea de despărţire uşura nenorocita ei soarta. Legea aceasta recunoştea pur şi simplu situaţia apăsătoare şi încerca s-o îmbunătăţească. Aceasta era o lege a îngăduinţei, nu poruncitoare. Aceste restricţii precise erau destinate să elimine uşoara procedură de divorţ, pe care se pare că evreii o învăţaseră din legăturile lor cu popoarele păgâne.
Vorbirea atât de accentuată a lui Hristos a fost contra ideii soţiei ca proprietate (Matei 5,27-32; 19,3-9). Aceasta a adus multă mizerie şi nedreptate sexului feminin. Şcoala lui Hillel, care a elaborat filozofia religioasă populară iudaică pe vremea lui Hristos, a interpretat expresia tradusă ,,ceva ruşinos” (Deutronom 24,1) ca însemnând ceva care putea să fie neplăcut pentru soţ. Şcoala mai strictă şi mai puţin populară a lui Şamai a definit ,,necurăţia” ca un act dovedit de impudoare sau adulter. Pe vremea lui Hristos, şcoala Hillel îngăduia divorţul pentru astfel de josnicii ca expunerea braţului unei femei în public, arderea mâncării, sau când soţul găsea o altă femeie mai atrăgătoare. Despre această atitudine elastică Iosif Flavius scria: ,,Acela care doreşte să se despartă de soţia sa pentru o pricină oarecare (şi multe astfel de pricini se întâmplau să fie printre oameni) să-i dea în scris asigurarea că niciodată nu va mai fi soţia lui, căci în felul acesta ea putea fi liberă să se mărite cu un alt soţ, cu toate că înainte de a fi dată această carte de despărţire nu trebuia să i se îngăduie să facă aşa”. (Antiquities iv. 8,32).
Legea din Deutronom 24,1-4 nu instituie divorţul ci numai îl tolerează, ţinând seama de nedesăvârşirile naturii omeneşti şi inferioarele concepţii morale ale poporului lui Dumnezeu din acel timp. Spre a cunoaşte părerea lui Dumnezeu cu privire la căsătorie, nu trebuie să stabilească alături de Deutronom 24,1-4, ci să meargă mai departe înapoi la Geneza 1,27 şi 2,24, cum a făcut şi Isus. (Matei 5,27-32; 19,3-9). Sfatul scris de Moise pentru poporul zilelor lui trebuie să fie interpretat în contextul acelor zile şi întotdeauna având în vedere idealul divin. Hristos a înălţat privirea oamenilor spre acel ideal divin rânduit în Eden. Acea primă căsătorie constituie modelul pe care Dumnezeu doreşte să fie urmat de poporul Său.