18:15 Domnul, Dumnezeul tău, îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un proroc ca mine: să ascultaţi de el!
Un prooroc. ,,Şi tot ce a fost scris mai dinainte, a fost scris pentru învăţătura noastră”, pentru ca, prin ele, ,,să avem nădejde” (Romani 15,4). Dar nu trebuie să uităm că deşi ,,aceste lucruri... au fost scrise pentru învăţătura noastră”, ele ,,s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde” (1 Corinteni 10,11). Multe din afirmaţiile profetice, evenimente istorice şi simboluri care arătau în mod clar înainte spre Mesia aveau de asemenea o însemnătate imediată pentru cei care le auzeau şi erau martori la ele. Solii profetice adresate poporului lui Israel au apărut în legătură cu împrejurări istorice care au ieşit la iveală şi au fost poruncite de Dumnezeu pentru a face faţă nevoilor poporului Său pe vremea când au fost date. Prezicerile profeţilor Vechiului Testament pot fi împărţite în următoarele patru categorii:
1. 1. Cele care au apărut au fost în legătură numai cu situaţia istorică imediată, sau cu evenimente care se împlineau în curând. Astfel a fost interpretată profeţia lui Ieremia despre jugurile de lemn şi de fier (cap. 28), cumpărarea simbolică a ogorului aproape de Anatot (cap. 32) şi prezicerea lui cu privire la moartea lui Hanania (cap. 28,15-17). Tot aşa, Ezechiel a asediat simbolic Ierusalimul pe o cărămidă de piatră din Tel-Abib (cap. 4 şi 5), Amos a denunţat naţiunile vecine ale lui Israel (cap. 1 şi 2) şi Naum a prezis căderea Ninivei (cap. 2 şi 3).
2. 2. Cele care arătau înainte în mod evident şi exclusiv spre evenimente în legătură cu venirea lui Mesia, precum ar fi declaraţiile profetice din Isaia 9,6.7; 40,3-5; 53; 61,1-3; Daniel 9; Zaharia 9,9; 13,1.6.7.
3. 3. Acele profeţii din cartea lui Daniel care se ocupă în primul rând cu evenimente istorice ale viitorului îndepărtat, era creştină şi timpul sfârşitului, după cum este în mod specific spus în profeţiile însuşi (Daniel 2,44; 7,27; 8,14; 10,14; 11,40; 12,4).
4. 4. Acele profeţii care au o aplicare dublă – în primul rând la o situaţie istorică, locală; în al doilea rând la Mesia şi Împărăţia Lui. Profeţiile din aceasta a patra categorie sunt probabil cele mai mult greşit înţelese şi astfel greşit aplicate. Adesea aceasta se întâmplă din cauză că nu se înţelege că anumite profeţii au un aspect dublu.
Scripturile abundă de profeţii care au o aplicaţie dublă. Făgăduinţa către Avraam despre ,,sămânţă” (Geneza 12,7; 13,15; 22,18) care arată clar înainte spre Hristos (Matei 1,1; Galateni 3,16), dar a avut o împlinire reală şi adevărată şi în naşterea lui Isaac (Geneza 13,16; 15,4.5.13; 17,7.16.19-21; 18,10; 21,1,3). De fapt, prima împlinire în Isaac a fost un semn pregătitor pentru ultima împlinire în Hristos. O făgăduinţă asemănătoare făcută lui David a fost în mod evident o profeţie cu privire la Hristos (2 Samuel 7,12.13; Matei 1,1; Fapte 2,30) totuşi ea s-a aplicat şi la naşterea lui Solomon (1 Regi 8,20). Când Moise era gata să încheie însărcinarea lui de conducător şi când poporul se întreba cine îi va lua locul, el a făcut prezicerea inspirată, ,,Domnul, Dumnezeul tău îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un prooroc ca mine” (Deutronom 18,15). Contextul arată clar că făgăduinţa aceasta şi-a avut aplicaţie imediată la conducerea profetică a lui Israel în anii care au urmat după moartea lui Moise (Deutronom 18,18; compară cu Exod 20,19; Deutronom 5,25-27; vezi şi Numeri 27,18-23; Deutronom 34,9.10; Osea 12,10.13), totuşi Inspiraţia declară că ,,în Israel nu s-a mai ridicat prooroc ca Moise (Deutronom 34,10; compară cu Numeri 12,6-8). Numai Hristos a putut împlini pe deplin condiţiile puse în prezicerea lui Moise (vezi Ioan 1,21; 6,14; 7,40).
Tot în felul acesta era mielul pascal, care mai întâi era pentru eliberarea literală, istorică, a lui Israel din Egipt, şi mai târziu pentru eliberarea spirituală a poporului lui Dumnezeu din păcat prin Mesia (1 Corinteni 5,7). Stânca lovită în pustie a dat apă, literal, unui popor însetat, şi prin urmare a devenit un simbol al Stâncii, Isus Hristos, care avea să ofere apa vieţii fără bani tuturor oamenilor (Ioan 4,10; 7,37; 1 Corinteni 10,4). În acelaşi fel, mana care a căzut din cer a fost pâinea spre a satisface foamea lui Israel, dar Isus a declarat mult mai târziu că El era ,,adevărata pâine din cer” (Ioan 6,31-33). Marele preot Iosua a fost încoronat cu coroane literale ca anticipare profetică a încoronării lui Hristos ca preot şi Împărat (Zaharia 6,9-13; 9,9).
Referindu-se la eliberarea lui Israel din robie, Osea a vorbit despre Dumnezeu chemându-şi ,,fiul din Egipt” (Osea 11,1), totuşi Matei vede în cuvintele lui Osea o profeţie despre Hristos (Matei 2,15). Referirea lui Ieremia, ,,Rahela îşi plânge copii” (Ieremia 31,10.11.15.16.20), la început s-a aplicat la captivitatea babiloniană, după cum se vede clar din context, dar evanghelistul o găseşte profetică despre uciderea copiilor de către Irod în Betleem (Matei 2,18). Isaia zugrăveşte în mod viu starea spirituală a lui Israel din zilele lui (Isaia 6,9.10; 29,13), dar Hristos declară profetice aceste cuvinte despre generaţia Sa (Matei 13,14.15; 15,7-9), zicând ,,bine a proorocit profetul Isaia despre voi”. Exegeza lui Pavel despre evenimentele istorice şi spusele profetice raportate în Vechiul Testament (vezi Fapte 13,32.33; 2 Corinteni 2,15; Galateni 3,13.16; 4,22-31; 1 Timotei 5,17.18; Evrei 1,5-8; 10,5). Astfel scriitorii Noului Testament în mod constant au dezvăluit, au explicat şi au interpretat spusele profetice ale Vechiului Testament.
Acestea şi multe alte ilustraţii care ar putea fi date dovedesc în mod evident că declaraţiile biblice văzute mai târziu a fi profetice despre Hristos, adesea au fost întru totul de însemnătate literala şi mai mult imediată pentru oamenii care le-au auzit de prima dată şi au fost martorii oculari ai evenimentelor descrise. Vederea lor întunecată poate, într-adevăr, să fi restrâns declaraţiile inspirate la propriile lor zile. Dar mai târziu, sfinţii profeţi călăuziţi de inspiraţie au văzut chiar în acele declaraţii o altă însemnătate profetică (Luca 24,25-27.32; Ioan 16,13; 1 Petru 1,10-12). Adesea numai datorită faptului că atunci când Hristos sau Duhul Sfânt ,,le-a deschis mintea”, bărbaţii vremurilor creştine au început ,,să înţeleagă Scripturile” (Vechiul Testament) în împlinirea lor (Luca 24,45). Mai înainte, întocmai ca şi compatrioţii lor necredincioşi, au trecut cu vederea multe profeţii care arătau spre prima venire, şi au aplicat greşit altele care se refereau exclusiv la cea de a doua venire (DA 30,777). Este evident, de altfel, că anumite profeţii ale Vechiului Testament care arată spre înainte, spre venirea lui Mesia şi întemeierea Împărăţiei Lui se aplică în parte la prima venire şi în parte la cea de a doua. Astfel, în prima Sa predică la Nazaret, Hristos a citat pe Isaia 61,1-3 ca fiind împlinită ,,astăzi” (Luca 4,16-21), totuşi a omis în mod semnificativ referirea la ,,o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru” (Isaia 61,2), pentru simplul motiv că ,,ziua de răzbunare” vine numai la cea de a doua venire. Lucrarea hotărâtă a lui Ilie, de întoarcere a inimilor lui Israel spre Tatăl lor ceresc (1 Regi 18,36-40) este folosită de profeţii de mai târziu ca un simbol al lucrării lui Ioan Botezătorul (Isaia 40,3; Maleahi 3,1; 4,5.6; Ioan 1,23; Matei 11,9-17; 17,10-13; Marcu 9,11-13; Luca 7,24-27). Dar prezicerea despre apariţia lui Ilie ,,înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată” (Maleahi 4,5) are să fie din nou împlinită în zilele noastre (3T 62). La ziua Cinzecimii, Petru a arătat spre Ioel ca fiind împlinit în acea zi (Fapte 2,16-21); dar cuvintele lui Ioel urmează să-şi găsească o a doua împlinire în zilele noastre (EW 142; AA 54,55). Tot aşa, anumite preziceri din Matei 24 arătau atât spre distrugerea Ierusalimului în anul 70 d.H., cât şi spre sfârşitul timpului (DA 628; GC 22,25).
Întrebarea care se naşte în mod firesc este: Cum putem şti când un eveniment istoric special poate fi văzut, pe drept cuvânt, ca având încă o aplicaţie într-un eveniment de mai târziu, sau o declaraţie profetică, ca având o aplicaţie dublă? Răspunsul este: Când un scriitor inspirat face
o astfel de aplicare a ei. A trece dincolo de ceea ce este arătat în mod clar de Inspiraţie, înseamnă a intra în domeniul părerii personale. Într-o perioadă în care suflă orice vânt de învăţătură, este bine să fim siguri că înţelegerea Scripturii se întemeiază pe un hotărât ,,aşa zice Domnul” (vezi Deutronom 29,29; Isaia 50,11; Ieremia 2,13; Matei 7,24-28; 1 Corinteni 2,4.5.12.13; Efeseni 4,14; Coloseni 2,2-4.8; 2 Petru 1,16; Apocalipsa 22,18). Regula sigură în interpretarea biblică este de a compara Scriptura cu Scriptura. În nici un alt fel nu putem fi siguri faţă de explicaţiile fanteziste şi chiar groteşti pe care le-au dat unii profeţiilor Vechiului Testament.
Deşi pe vremea când a fost dată la început profeţia, se putea înţelege numai aplicarea locală şi imediată, totuşi în preştiinţa lui Dumnezeu a fost făcută şi prevedere pentru o aplicaţie ultimă şi completă la Hristos, sau la semnele care prevesteau a doua Sa venire, şi întemeierea împărăţiei Sale. Faptul că profeţii înşişi puteau să nu-şi dea seama că declaraţiile lor inspirate aveau uneori o aplicaţie dublă, în nici un caz nu slăbeşte validitatea unei astfel de aplicaţii. Mai de grabă ea mărturiseşte despre o înţelepciune mai mult decât omenească care a inspirat cele spuse. Avraam na fost singurul despre care Hristos a putut spune că a văzut ,,ziua Mea... şi s-a bucurat” (Ioan 8,56), pentru că profeţii înşişi făceau studiu zelos asupra propriilor solii pentru a înţelege mai bine însemnătatea mesianică despre care ei înşişi la început puteau să-şi dea seama numai în mod întunecos (1 Petru 1,10-12).
Forţa unei profeţii cu privire la Hristos în nici un caz nu este slăbită din cauză că cuvintele profetului se aplică întâi la o situaţie istorică imediată. Adesea prima şi mai imediata împlinire slujeşte nu numai să confirme şi să lămurească pe cea de a doua, ci poate fi chiar necesară pentru ea. Când un scriitor al Noului Testament aplică o afirmaţie a unui profet din Vechiul Testament la timpul Noului Testament sau la cel următor, a nega validitatea unei astfel de aplicaţii înseamnă a nega inspiraţia scriitorului Vechiului Testament. Dar când contextul unei afirmaţii a Vechiului Testament este evident că se aplică şi la o situaţie istorică imediată, a nega această aplicaţie ar însemna să se calce o principală regulă de interpretare: anume, că examinarea contextului şi a împrejurării istorice este fundamentală pentru o înţelegere corectă a oricărui text.
Crezând că atât scriitorii Vechiului Testament, cât şi ai Noului Testament, sunt întru totul inspiraţi, pentru a fi consecvenţi, noi trebuie să credem că unele profeţii au o aplicaţie dublă. Făgăduinţele Vechiului Testament, făcute la început Israelului literal, urmează să fie împlinite, cel puţin în principiu, pentru Israelul spiritual. Şi, după cum Israelul literal a privit înainte spre o ,,odihnă” în Canaanul pământesc, dar n-a reuşit să intre în el, este privilegiul nostru de a privi înainte, în speranţă şi credinţă, spre o odihnă veşnică în Canaanul ceresc (Eve 4,8-11); vezi şi Matei 25,34.
Cuvântul tradus ,,profet” este din verbul ,,a spune”, ,,a anunţa”. Prezicerea evenimentelor viitoare de abia că este sarcina majoră a slujbei profetice. Sarcina principală a profetului era să vorbească pentru Dumnezeu cuvinte de sfat, avertizare şi mustrare. Cuvântul ,,profet” este din grecescul prophetes, ,,a vorbi pentru”, adică ,,în locul cuiva”. Aceasta este concepţia biblică despre un profet. El este un purtător de cuvânt pentru Dumnezeu.