7:8 M-am uitat cu băgare de seamă la coarne, şi iată că un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor, şi dinaintea acestui corn au fost smulse trei din cele dintâi coarne. Şi cornul acesta avea nişte ochi ca ochii de om, şi o gură, care vorbea cu trufie.
Un alt corn mic. Mai bine, ,,un alt corn, un corn mic”. Deşi iniţial mic, acest corn mic este descris mai târziu ca fiind ,,deosebit de cele dintâi”, literal ,,mai mare decât tovarăşii lui”. Se va vedea că aceasta a fost continuarea puterii romane în Biserica Romană.
,,Din ruinele Romei politice, s-a ridicat marele Imperiu moral sub ,,forma uriaşă” a Bisericii Romane”
(A. C. Flick, Ridicarea Bisericii Medievale (1900), p. 150). Vezi mai departe comentariul laversetele 24, 25.
,,Sub stăpânirea Imperiului Roman papii nu aveau putere temporală. Dar după ce Imperiul Roman s-a dezintegrat şi locul lui a fost luat de o serie de regate primitive, barbare, Biserica Romano-Catolică nu numai că a devenit independentă de stat în treburile religioase, dar a dominat şi în treburile civile. Uneori, sub domnitori de felul lui Carol cel Mare (768-814), Otto cel Mare (936973), şi Henric III (1039-1056), puterea civilă a controlat biserica într-o oarecare măsură; dar în general, sub sistemul politic slab al feudalismului, biserica bine organizată, unificată şi centralizată, avându-l pe papa în fruntea ei, nu a fost numai independentă în cele eclesiastice, dar a controlat şi treburile civile”
(Carl Conrad Eckhardt, Papalitatea şi Treburile Civile (1937), p. 1.
Dinaintea. Aramaic godam, un cuvânt care apare deseori în Daniel, însemnând ,,înainte din punct de vedere temporal”, sau ,,în prezenţa lui”. Cuvintele ,,dinaintea acestuia” pot fi interpretate ca însemnând ,,a-i face loc acestuia”.
Trei din cele dintâi coarne. ,,Cornul cel mic” este un simbol al Romei papale. De aceea smulgerea a trei corne simbolizează doborârea a trei naţiuni barbare. Printre principalele piedici care stăteau în calea ridicării Romei papale la puterea politică erau herulii, vandalii şi ostrogoţii. Toţi trei erau susţinători ai arianismului, care era rivalul cel mai puternic al catolicismului.
Herulii au fost cel dintâi dintre triburile barbare care să domine asupra Romei. Ei au fost trupe germane auxiliare în Roma, care s-au revoltat şi în anul 476 l-au detronat pe copilul Romului Augustulus, ultimul împărat al Apusului. În fruntea herulilor şi a altor trupe de mercenari era Odovacar (Odoacru) care s-a făcut împărat al Romei. Odovacar, un arian, deşi tolerant faţă de catolici, era urât de italieni. La sugestia împăratului Zeno al Imperiului de Răsărit, Theodoric, căpetenia Ostrogoţilor, a invadat ulterior Italia. El a sosit acolo în anul 489, iar la 493 a obţinut supunerea lui Odovacar şi curând după aceea l-a ucis (vezi Thomas Hodgkin, Italia şi Invadatorii ei, Vol. III, p. 180-213).
În ce priveşte poziţia Bisericii Romane, sosirea lui Theodoric n-a însemnat nici o schimbare în bine, ci numai o schimbare de domni. Theodoric a fost un tot aşa de tare domnitor arian pe tronul Italiei ca şi predecesorul său. Deşi a acordat toleranţă religioasă diferitelor culte din împărăţia sa, înalta ambiţie a pontifului roman nu putea reuşi sub un sistem care acorda numai toleranţă.
Între timp vandalii conduşi de Gaiseric (Genseric), se aşezaseră în Africa de Nord, după ce cuceriseră Cartagina în anul 439. Fiind arieni fanatici şi războinici ei constituiau o ameninţare pentru supremaţia Bisericii Catolice în Apus. Ei erau deosebit de intoleranţi faţă de catolici pe care-i numeau eretici. Pentru a sprijini cauza catolicilor din Apus împăratul Iustinian, care domnea în jumătatea răsăriteană a Imperiului Roman la Constantinopol, l-a trimes pe Belisarius, cel mai capabil general al lui. Belisarius i-a înfrânt deplin pe vandali în 534.
Victoria i-a lăsat pe ostrogoţi în Italia ca fiind singura putere supravieţuitoare ariană de oarecare tărie, care să împiedice hegemonia papalităţii în Apus (vezi Hodgkin, op.cit., Vol. 3, cap. 15). Măturându-i pe vandali, Belisarius şi-a început în 534 campania împotriva ostrogoţilor în Italia. Deşi această campanie a continuat douăzeci de ani înainte ca armatele imperiale să iasă pe deplin victorioase (vezi Hodgkin, op.cit., Vol. 5, p. 3-66), acţiunea decisivă s-a petrecut chiar la începuturile campaniei. Ostrogoţii, care fuseseră alungaţi din Roma, s-au înapoiat şi au început asedierea ei în 537. Asediul a durat un an întreg, dar în anul 538 Iustinian a debarcat o altă oştire în Italia, iar în martie, ostrogoţii au abandonat asediul (vezi Hodgkin, op. cit., Vol. 4, p. 73-113, 210-252; Charles Dichl, ,,Justinian”, în Istoria Medievală de Cambridge, vol. 2, p.15). Este adevărat că ei au reintrat în cetate pentru un foarte scurt timp în anul 540, dar rămânerea lor acolo a fost de scurtă durată. Retragerea lor din Roma în anul 538 a marcat sfârşitul real al puterii ostrogote, deşi nu şi al naţiunii ostrogote. În felul acesta a fost ,,smuls” al treilea din cele trei coarne care au stat în calea cornului celui mic.
Iustinian este notoriu nu numai pentru succesul în ce priveşte unirea temporară a Italiei şi a părţii apusene cu jumătatea răsăriteană a Imperiului Roman, ci şi pentru adunarea şi organizarea legilor existente pe atunci ale imperiului, incluzând a noilor sale edicte personale, într-un cod unificat. Acest cod imperial cuprindea şi două scrisori oficiale ale lui Iustinian, care aveau toată forţa edictelor imperiale, în care el îl confirma legal pe episcopul de Roma în poziţia de ,,cap al tuturor sfintelor biserici” şi ,,căpetenie a tuturor sfinţilor preoţi ai lui Dumnezeu” (Codul lui Iustinian, cartea 1, titlul 1). În ultima scrisoare el mai laudă şi acţiunile papei în calitate de corector al ereticilor.
Deşi această recunoaştere legală a supremaţiei eclesiastice a papei avea loc în 533, este evident că edictul imperial nu putea intra în vigoare pentru papa atâta vreme cât regatul arian ostrogot domina Roma şi cea mai mare parte a Italiei. Abia după ce puterea goţilor a fost zdrobită papalitatea a putut fi liberă să-şi dezvolte pe deplin puterea. În anul 538, pentru prima dată de la sfârşitul vechii cârmuiri imperiale de apus, Roma a fost eliberată de dominaţia unui regat arian. În anul acela regatul ostrogot a primit lovitura de moarte (cu toate că ostrogoţii au mai supravieţuit câţiva ani ca popor). Acesta este motivul pentru care anul 538 este o dată mai plină de însemnătate decât 533.
În concluzie: 1) Papa ajunsese să fie recunoscut în general (deşi în nici un caz universul) ca episcop suprem în bisericile din Apus, şi exercitase o influenţă politică considerabilă, din timp în timp, sub patronajul împăraţilor apuseni. 2) În anul 533 Iustinian a recunoscut supremaţia eclesiastică a papei în calitate de ,,căpetenie a tuturor sfintelor biserici” atât din Răsărit cât şi din Apus, iar această recunoaştere legală a fost încorporată în codul de legi imperial (534). 3) În anul 538 papalitatea a fost efectiv eliberată de dominaţia regatelor ariene care au urmat împăraţilor apuseni la conducerea Romei şi a Italiei. De la data aceea papalitatea a putut să-şi sporească puterea eclesiastică. Celelalte regate au devenit catolice, unul câte unul, iar întrucât depărtaţii împăraţi răsăriteni nu şi-au păstrat stăpânirea asupra Italiei, în împrejurările tulburi care au urmat papa s-a ridicat adesea ca figura conducătoare din apus. Papalitatea a obţinut stăpânirea teritorială şi în cele din urmă a ajuns la apogeul dominaţiei politice ca şi religioase în Europa (vezi Nota Adiţională de la finele acestui capitol). Cu toate că dominaţia aceasta a venit mult mai târziu, punctul hotărâtor poate fi găsit pe timpul lui Iustinian.
Unii consideră semnificativ faptul că Vigilius, papa care a deţinut slujba în 538, îl înlocuise, cu un an mai înainte pe un papă care fusese sub influenţă gotică. Noul papă îşi datora slujba împărătesei Theodora, şi era privit de Iustinian ca mijlocul de a uni toate bisericile, din Răsărit şi Apus, sub propria sa dominanţă imperială. S-a arătat că, începând cu Vigilius, papii au devenit din ce în ce mai mult şi oameni de stat pe lângă oameni ai bisericii, iar adesea au devenit chiar conducători de stat (Charles Bemont şi G. Monod, Europa Medievală, p. 121).
Cornul acesta. Împreună cu cele zece coarne care reprezintă starea divizată a Imperiului Roman după prăbuşirea sa (vezi comentariul la v. 7), cornul cel mic trebuia să reprezinte o putere oarecare care apare între ele şi care ia locul unora dintre ele (vezi citatul din cuprinsul comentariului la cap. 8,23).
Ochi. De obicei un simbol al inteligenţei. În contrast cu barbarii, care erau în cea mai mare parte inculţi, puterea reprezentată prin ,,cornul cel mic” era notorie pentru inteligenţa ei şi puterea ei de pricepere şi de prevedere.
Vorbea cu trufie. Sau ,,lucruri semeţe”. Vezi comentariul la v. 25.