7:6 După aceea m-am uitat mai departe şi iată o alta ca un pardos, care avea pe spate patru aripi ca o pasăre; fiara aceasta avea şi patru capete, şi i s-a dat stăpânire.
Ca un pardos. Pardosul este un animal feroce şi carnivor, vestit pentru repeziciunea şi agerimea mişcărilor lui (vezi Habacuc 1,8; comp. Osea 13,7).
Puterea care urmează Imperiului Persan este identificată în cap. 8,21 ca fiind ,,Grecia”. Această ,,Grecie” nu trebuie să fie confundată cu Grecia perioadei clasice, întrucât perioada aceea a precedat căderea Persiei. ,,Grecia” lui Daniel era Imperiul Macedonean semi-grec al lui Alexandru cel Mare (vezi comentariul la cap. 2,39), care a inaugurat ceea ce s-a numit perioada elenistică. Abia în timpul lui Alexandru s-a putut face referire la ,,cel dintâi împărat” (cap. 8,21) al unui imperiu grecesc care era ,,un împărat viteaz” cu ,,mare putere” (cap. 11,3).
În 336 Alexandru a urmat la tronul Macedoniei, un stat semi-grec la hotarul nordic al Greciei. Tatăl lui Alexandru, Filip, unise mai înainte în cea mai mare parte statele-cetăţi ale Greciei sub conducerea sa la 338 î.Hr. Alexandru şi-a dovedit curajul înfrângând revolte în Grecia şi în Tracia. După ce a pus ordine în propria sa împărăţie, Alexandru a pornit la cucerirea imperiului persan, o ambiţie pe care o moştenire de la tatăl său. Printre factorii care îl determinau pe tânărul împărat să facă aceste planuri erau ambiţia personală, nevoia de expansiune economică, dorinţa de a răspândi cultura greacă şi o animozitate firească faţă de perşi datorită relaţiilor anterioare cu concetăţenii săi.
În anul 334 î.Hr., Alexandru a trecut Helespontul şi a pătruns pe teritoriul persan cu numai 35.000 de oameni, cu modesta sumă de 70 de talanţi în bani, şi provizii doar pentru o lună. Campania a fost o serie de triumfuri. Prima victorie a fost câştigată la Granicus, a doua la Issus în anul următor, şi apoi la Tir în anul celălalt. Trecând prin Palestina Alexandru cucereşte Gaza şi apoi intră în Egipt practic fără să întâmpine vreo opoziţie. Aici în anul 331 î.Hr., fondează Alexandria. Se declară succesorul faraonilor şi trupele lui îl salută ca zeu. Când a pornit din nou în anul acela şi-a îndreptat oştirile spre Mesopotamia, inima imperiului Persan. Perşii au ocupat poziţii în apropiere de Arbela, la răsărit de întâlnirea Tigrului cu râul Marele Zab, dar forţele lor au fost înfrânte şi împrăştiate. Bogăţiile fabuloase ale celui mai mare imperiu mondial stăteau la îndemâna tânărului împărat în vârstă de 25 de ani.
După organizarea preliminară a imperiului său, Alexandru şi-a împins cuceririle sale spre nord şi spre est. La 329 î.Hr, luase Maracanda, şi apoi Samarcanda în Turkistan. Doi ani mai târziu a invadat India de nord-vest. La scurt timp după traversarea Indusului, trupele lui au refuzat să meargă mai departe, iar el a fost constrâns să li se supună. Întorcându-se în Persia şi Mesopotamia, Alexandru a fost întâmpinat de lucrarea uriaşă de organizare a administraţiei teritoriilor sale. În 323 î.Hr., el şi-a aşezat capitala la Babilon, o cetate care mai păstra încă amintirea gloriei vremurilor lui Nebucadneţar. În acelaşi an, după un şir de beţii, Alexandru s-a îmbolnăvit şi a murit de ,,friguri de baltă”, probabil vechea denumire a malariei.
Patru aripi ca o pasăre. Deşi pardosul este el însuşi o făptură iute în mişcări, agilitatea lui naturală pare insuficientă pentru a descrie rapiditatea uimitoare a cuceririlor lui Alexandru. Viziunea simbolică reprezenta animalul ca fiindu-i adăugate aripi, nu două ci patru, dând a se înţelege o repeziciune superlativă. Simbolul reprezintă în chipul cel mai potrivit viteza fulgerătoare cu care Alexandru şi macedonenii lui în mai puţin de un deceniu au ajuns în stăpânirea celui mai mare imperiu, pe care l-a cunoscut lumea. Nu mai este vreun alt exemplu în vremurile antice al unor asemenea mişcări rapide de trupe pe o scară atât de întinsă şi cu atâta succes.
Patru capete. Evident paralele cu cele patru coarne ale ţapului, care reprezentau cele patru regate (mai târziu reduse la trei) care au ocupat teritoriul cuceririlor de scurtă durată ale lui Alexandru (vezi comentariul la cap. 8,8.20-22). Timp de câţiva ani generalii lui Alexandru au încercat să păstreze, în teorie dacă nu în realitate, unitatea vastului imperiu. Alexandru a murit fără să fi făcut aranjamente cu privire la succesiunea la tronul său. Mai întâi fratele său vitreg, slab de minte, Filip, şi apoi fiul său postum Alexandru au fost conducătorii titulari sub regenţa unuia sau altuia dintre generali, iar imperiul a fost divizat într-un mare număr de provincii, dintre care cele mai importante erau controlate de vreo şase generali de frunte ca satrapi (vezi p. 824, harta A).
Dar autoritatea centrală – adică regenţa pentru cei doi împăraţi manechine – n-a fost niciodată suficient de puternică ca să sudeze laolaltă vastul imperiu. După vreo 12 ani de lupte lăuntrice, timp în care controlul diferitelor părţi ale teritoriului s-a schimbat adesea, şi în care ambii împăraţi au fost ucişi, Antigonus s-a ridicat ca ultim pretendent la puterea centrală peste întregul imperiu. Lui i s-a opus o coaliţie de patru conducători puternici: Casandru, Lisimah, Seleuc şi Ptolemeu, care înclinau să împartă teritoriul între ei. La 306 Antigonus s-a declarat împărat (împreună cu fiul său Demetrius) al întregului imperiu, succesor al lui Alexandru. După care, cei patru aliaţi, părăsindu-şi titlurile lor subordonate de satrapi, s-au declarat regi ai teritoriilor lor respective (vezi p. 824, harta B).
Îndelungata luptă pe viaţă şi pe moarte asupra chestiunii dacă imperiul să fie unit sub Antigonus şi Demetrius sau împărţit între cei patru generali, a fost decisă în lupta de la Ipsus din anul 301 î.Hr. Antigonus a fost ucis, Demetrius a fugit, iar teritoriul lor împărţit. Din acesta au rezultat, cu excepţia unor mici fragmente, patru regate independente (vezi p. 825, harta C) în locul imperiului uriaş pe care Alexandru îl cucerise, dar nu fusese în stare să-l consolideze. Ptolemeu avea Egiptul, Palestina şi o parte din Siria; Casandru avea Macedonia, cu suveranitate nominală peste Grecia; Lisimah avea Tracia şi o mare parte din Asia Mică, iar Seleuc avea cea mai mare parte din ceea ce constituise imperiul persan – parte din Asia Mică, Siria de Nord, Mesopotamia şi Răsăritul. Demetrius şi-a văzut conducerea restrânsă la o flotă şi câteva cetăţi de coastă, nu avea regate, deşi mai târziu i-a înlăturat pe moştenitorii lui Casandru şi a fondat dinastia Antigonizilor din Macedonia.
După 20 de ani de la divizare, cele patru au fost reduse la trei, deoarece Lisimah a fost eliminat (vezi p. 825, harta D). Mare parte din teritoriul său a fost luat de Imperiul Seleucid, dar parte a fost luat în stăpânire de către Gali, sau s-a despărţit în mici state independente dintre care cel mai de seamă a fost Pergam. Însă Macedonia, Egiptul şi Imperiul Seleucid (câteodată cunoscut ca Siria, deoarece părţile răsăritene au fost în curând pierdute) au continuat să existe ca cele trei subdiviziuni mediteraneene de răsărit până când s-au topit, una câte una, în Imperiul Roman.
Mulţi istorici, în special scriitorii de manuale şcolare care trebuie să elimine detaliile într-o privire generală, trec peste împărţirea în patru şi menţionează numai împărţirea finală şi mai de durată, în trei regate principale care şi-au reţinut identitatea până în vremurile romane.
Unii ar căuta să găsească continuarea celor patru regate şi mai departe în perioada romană considerând Pergamul succesorul regatului de scurtă durată al lui Lisimah. Însă fără să ţinem seama de faptul dacă vorbim despre trei regate principale şi mult mai micul regat Pergam, sau de trei regate plus o grupă de state mai mici, este semnificativ că la timpul critic – când ultima nădejde de a ţine laolaltă imperiul lui Alexandru a dat greş, iar divizarea a fost inevitabilă – întregul teritoriu, cu excepţia unor fragmente mai mici, s-a despărţit în patru regate (vezi p. 825, harta C) aşa cum specifica profeţia (cap. 8,22). În ce priveşte hotarele aproximative ale acestor patru regate, vezi hărţile din Willis Botsdorf, Istoria Elenistică, din faţa p. 463; vezi tratarea chestiunii în Botsdorf, p. 454, W.W. Tarn, Civilizaţia Elenistică (ed. 2-a), p. 6, 9.
Imperiul lui Alexandru, chiar şi în faza lui divizată, încă era o continuare şi o întrupare a idealului întemeietorului lui: o lume greco-macedoneană cu diversele ei popoare unită prin limba, gândirea şi civilizaţia greacă. Cu excepţia centralizării politice, lumea elenistică constituia tot atât de bine o unitate aşa cum fusese sub Alexandru, şi chiar mai mult decât se realizase mai înainte. Era bine reprezentată printr-o singură fiară cu multiple capete (sau, în cap.8, cu multiple coarne). Cu privire la perioada elenistică şi ridicarea Romei vezi articolul privitor la perioada inter-testamentară din Vol. II.