7:28 Aici s-au sfârşit cuvintele. Pe mine, Daniel, m-au tulburat nespus de mult gândurile mele, şi mi s-a schimbat culoarea feţei; dar am păstrat cuvintele acestea în inima mea.
Tulburat. Sau ,,speriat”.
Culoarea feţei. Aramaicul ziw, care după unii autori înseamnă ,,faţă”, după alţii ,,strălucire” probabil în sensul de ,,înfăţişare”. Dezvăluirea istoriei viitoare a sfinţilor l-a uimit şi întristat într-o mare măsură pe profet. NOTĂ ADIŢIONALĂ LA CAPITOLUL 7
Dezvoltarea marii apostazii care a culminat cu papalitatea a fost un proces treptat care a acoperit mai multe secole. Acelaşi lucru este valabil şi pentru declinul aceste puteri.
În privinţa viitorului, Domnul Isus Şi-a avertizat ucenicii: ,,Luaţi seama să nu vă înşele cineva”, căci ,,se vor scula mulţi proroci mincinoşi, şi vor înşela pe mulţi”, săvârşind ,,semne mari şi minuni” pentru confirmarea pretenţiilor lor mincinoase ,,până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi” (Matei 24,4.11.24).
Pavel, vorbind în mod inspirat, spunea că se vor scula oameni ,,care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor ” (Fapte 20,29.30). Rezultatul avea să fie o ,,lepădare de credinţă” (apostazie) în care se va da pe faţă puterea pe care el o menţionează sub denumirea de ,,omul fărădelegii” şi ,,taina fărădelegii”, care se împotriveşte adevărului, se înalţă mai presus de Dumnezeu şi uzurpă autoritatea lui Dumnezeu asupra bisericii (2Tesaloniceni 2,3.4). Puterea aceasta care, avertiza el, era deja la lucru într-o măsură mai mică (v. 7), urma să lucreze ,,prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase” (v. 9). Maniera tainică a arătării sale urma să fie atât de iscusit camuflată încât nimeni în afară de aceia care credeau şi iubeau adevărul cu sinceritate, nu avea să fie la adăpost de pretenţiile ei înşelătoare (v. 10-12).
Înainte de sfârşitul primului secol apostolul Ioan scria că ,,în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi” (1Ioan 4,1), iar ceva mai târziu, că ,,în lume s-au răspândit mulţi amăgitori” (2Ioan 7). Acesta, zicea el, ,,este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum” (1Ioan 4,3).
Prezicerile acestea avertizau că deja acţionau în biserică forţe prevestitoare de rele, forţe care prevesteau erezie, schismă şi apostazie de mari proporţii. Pretinzând prerogativele şi autoritatea care Îi aparţin numai lui Dumnezeu, şi totuşi acţionând pa baza unor principii satanice şi prin metode satanice, unealta aceasta îi va amăgi în cele din urmă pe majoritatea creştinilor să accepte conducerea lui şi astfel îşi va asigura controlul asupra bisericii (vezi Fapte 20,29.30; 2Tesaloniceni 2,3-12).
În vremurile apostolice fiecare grupare locală îşi alegea proprii slujbaşi şi îşi rezolva singură problemele. Biserica universală era totuşi ,,un singur trup” în virtutea lucrării nevăzute a Duhului Sfânt, şi a călăuzirii apostolilor, care îi uneau pe credincioşii de pretutindeni într-un ,,singur Domn, o singură credinţă şi un singur botez” (vezi Efeseni 4,3-6). Conducătorii bisericilor locale trebuiau să fie oameni ,,plini de Duhul Sfânt” (Fapte 6,3) aleşi, pregătiţi şi călăuziţi de Duhul Sfânt (vezi Fapte 13,2) şi numiţi (Fapte 6,5) şi întăriţi prin binecuvântare de către biserică (Fapte 13,3).
Pe măsură ce biserica şi-a părăsit ,,dragostea dintâi” (Apocalips 2,4), ea şi-a pierdut curăţia doctrinară, înaltele sale standarde de conduită personală, şi legătura invizibilă a unităţii realizată prin Duhul Sfânt. În ce priveşte cultul, formalismul a luat locul simplităţii. Popularitatea şi puterea personală au ajuns să deţină o pondere din ce în ce mai mare în alegerea conducătorilor, care mai întâi şi-au asumat o autoritate sporită în cadrul bisericii locale, şi apoi au căutat să şi-o extindă la nivelul bisericilor învecinate.
Administrarea bisericii locale sub călăuzirea Duhului Sfânt, a fost înlocuită cu timpul de autoritarismul eclesiastic concentrat în mâinile unui singur slujbaş, episcopul, căruia fiecare membru al bisericii îi era supus personal şi prin a cărui unică mijlocire se avea acces la mântuire. De aici înainte conducerea se gândea numai cum să stăpânească biserica în loc să îi slujească, iar ,,cel mai mare” nu mai era cineva care să se considere ,,robul tuturor”. Astfel, treptat, s-a dezvoltat concepţia unei ierarhii preoţeşti care s-a interpus între fiecare creştin şi Domnul său.
Potrivit cu scrierile atribuite lui Ignaţiu din Antiohia, care a murit pe la anul 117, prezenţa episcopului era necesară pentru celebrarea ritualurilor religioase şi pentru supravegherea treburilor bisericeşti. Irineu (decedat în jurul anului 200) îi clasifica pe episcopii diferitelor biserici după vârsta şi importanţa relative ale bisericilor peste care prezidau. El acorda o onoare deosebită bisericilor înfiinţate de apostoli, şi susţinea că toate celelalte bisericii trebuia să fie de acord cu biserica din Roma în materie de credinţă şi doctrină. Tertulian (decedat în 225) susţinea supremaţia episcopului faţă de prezbiteri – bătrânii aleşi la nivel local.
Ciprian (decedat în jurul anului 258) este considerat fondatorul ierarhiei romano-catolice. El susţinea teoria că este o singură biserică adevărată, şi că în afară de ea nu există posibilitate de mântuire. El avea pretenţia că Petru a întemeiat biserica din Roma, şi că prin urmare episcopul bisericii din Roma ar trebui să fie onorat mai mult decât alţi episcopi, iar părerile şi deciziile sale să aibă întotdeauna întâietate. El sublinia importanţa succesiunii apostolice directe, afirma preoţia reală a clerului, şi susţinea că nici o biserică n-ar putea să celebreze ritualurile religioase sau să-şi rezolve treburile fără prezenţa şi consimţământul episcopului.
Factorii care au contribuit la ascendenţa şi, cu timpul, la supremaţia episcopului Romei au fost următorii: 1) Fiind capitala şi metropola lumii civilizate, Roma era locul natural pentru reşedinţa unei biserici mondiale. 2) Biserica Romei era singura din apus care pretindea că are origine apostolică, un fapt care, pe atunci, făcea să se pară natural ca episcopul Romei să aibă întâietate faţă de ceilalţi episcopi. Roma ocupa o poziţie foarte onorabilă chiar şi înainte de anul 100 î.Hr. 3) Mutarea capitalei politice de la Roma la Constantinopol de către Constantin (330) l-a lăsat pe episcopul Romei oarecum liber de controlul imperial, şi de aici înainte împăratul a dat un sprijin consistent mai degrabă pretenţiilor acestuia faţă de acelea ale altor episcopi. 4) În parte, împăratul Iustinian l-a sprijinit puternic pe episcopul Romei, şi i-a satisfăcut interesele printr-un edict imperial recunoscându-i supremaţia asupra bisericilor din răsărit şi din apus – un edict care nu putea să intre pe deplin în vigoare decât după zdrobirea stăpânirii ostrogoţilor asupra Romei în anul 538. 5) Succesul bisericii din Roma de a rezista diferitelor aşa-zise mişcări eretice, mai ales gnosticismului şi monoteismului, i-a dat o înaltă reputaţie de ortodoxie, iar grupările aflate în conflict adesea apelau la episcopul din Roma ca să arbitreze în neînţelegerile lor. 6) Controversele teologice din răsărit care au divizat şi slăbit biserica din răsărit au lăsat Roma liberă să se devoteze unor probleme mai practice şi să folosească ocaziile pentru a realiza o extindere a autorităţii. 7) Împrejurările repetate când a reuşit să evite sau să îmblânzească atacurile barbare asupra Romei au ridicat prestigiul politic al papalităţii, iar adesea în lipsa conducerii civile papa a servit oraşul cu funcţiunile esenţiale ale guvernării civile. 8) Invaziile mahomedane au stânjenit Biserica din răsărit, eliminând în felul acesta unicul rival al Romei. 9) Invadatorii barbari din apus se pretindeau deja, în cea mai mare parte, convertiţi la creştinism, iar invaziile acestea l-au eliberat pe papa de sub controlul imperial. 10) O dată cu convertirea lui Clovis (496), regele francilor, papalitatea a găsit o armată puternică care să-i susţină interesele, şi un ajutor eficient în sprijinul convertirii altor triburi barbare.
Mărturisind creştinismul, Constantin cel Mare (decedat în 337) a unit biserica cu statul, a subordonat biserica statului, şi a făcut din biserică un instrument al politicii de stat. Reorganizarea administraţiei politice a Imperiului Roman făcută de el a devenit modelul administraţiei eclesiastice a Bisericii Romane, şi astfel al ierarhiei catolice romane. Pe la 343 Sinodul de la Sardica i-a conferit episcopului de Roma jurisdicţie asupra episcopilor metropolitani, sau arhiepiscopilor. Papa Inocenţiu I (decedat în 417) pretindea că are jurisdicţie peste întreaga lume creştină, dar nu a fost în stare să exercite această putere.
Augustin (decedat în 430), unul din marii părinţi bisericeşti şi întemeietorul teologiei medievale, susţinea că Roma deţinuse întotdeauna supremaţia asupra bisericilor. Lucrarea lui clasică Cetatea lui Dumnezeu prezenta într-o manieră plină de îndrăzneală idealul catolic al unei biserici universale care să conducă un stat universal, iar aceasta a oferit premisele teoretice ale papalităţii medievale.
Leo I (cel Mare, decedat în 461) a fost primul episcop al Romei care a proclamat că Petru a fost primul papă, care a susţinut succesiunea neîntreruptă a papilor începând cu Petru, care a pretins că are primatul direct de la Isus Hristos, şi care a izbutit să aplice aceste principii în administraţia treburilor bisericii. Leo I a definitivat teoria puterii papale, şi a făcut din puterea aceasta o realitate. El a fost cel care a obţinut un edict imperial care declara că deciziile papale au putere de lege. Cu sprijinul imperial el s-a aşezat mai presus de sinoadele bisericeşti, asumându-şi dreptul de a defini doctrina şi a emite hotărâri. Succesul lui de a-l convinge pe Atila să nu intre în Roma (452) şi încercarea lui de a-l opri pe Gaiseric (Genseric, 455) a sporit prestigiul său şi al papalităţii. Leo I cel Mare a fost fără îndoială atât un conducător în cele temporale cât şi un conducător spiritual al poporului său. Pretenţiile papale de mai târziu la autoritate statală au fost întemeiate în cea mai mare parte pe presupusa autoritate a unor documente contrafăcute cunoscute ca ,,pioasele fraude”, precum aşa-numita Donaţie a lui Constantin.
Convertirea lui Clovis, conducătorul francilor, la credinţa romană pe la anul 496 când cei mai mulţi năvălitori barbari erau încă arieni, i-a dat papei un aliat politic puternic dispus să lupte pentru biserică. Timp de peste douăsprezece secole: spada Franţei, ,,fiul cel mai mare” al papalităţii, a fost un agent activ pentru convertirea oamenilor la Biserica Romei şi pentru menţinerea autorităţii papale.
Pontificatul Papei Grigore I (cel Mare, decedat în 604), primul dintre prelaţii medievali ai bisericii marchează trecerea de la era antică la cea medievală. Grigore şi-a asumat cu îndrăzneală rolul, deşi nu şi titlul, de împărat al apusului. El a pus bazele puterii papale în cursul Evului Mediu, iar pretenţiile de mai târziu la absolutism ale papalităţii datează de la el. Eforturile misionare extensive începute de Grigore cel Mare au întins într-o mare măsură influenţa şi autoritatea Romei.
Când, peste un secol, lombarzii ameninţau să se întindă peste toată Italia, papa a apelat la Pepin, rege al francilor, să-i vină în ajutor. Împlinind cererea, Pepin i-a înfrânt deplin pe lombarzi, iar în 756, i-a dăruit papei teritoriul pe care-l luase de la ei. Darul acesta, cunoscut în general sub numele de Donaţia lui Pepin, marchează originea Statelor Papale şi începutul formal al domniei temporale a papei.
Din secolul al VII-lea până în secolul al XI-lea puterea papală a fost, vorbind în general, la nivelul cel mai scăzut. Următorul mare papă şi unul dintre cei mai mari dintre toţi, a fost Grigore al VII-lea (decedat în 1085). El susţinea că Biserica Romană n-a greşit şi nu poate greşi niciodată, că papa este judecătorul suprem, că el nu poate fi judecat de nimeni, că hotărârile lui nu pot fi schimbate, că numai el are dreptul la omagiul tuturor domnilor, şi că numai el singur poate să-i dea jos pe regi şi pe împăraţi.
Timp de două secole a existat o luptă continuă între papă şi împărat pentru supremaţie, luptă în care când unul când celălalt obţinea un succes temporar. Pontificatul lui Inocenţiu III (decedat în 1296) a găsit papalitatea la apogeul puterii ei, iar în cursul secolului următor ea s-a aflat chiar la zenitul gloriei ei. Pretinzând că este vicarul lui Hristos, Inocenţiu III a exercitat toate prerogativele pretinse de Grigore cu un secol şi mai bine înainte.
La un secol după Inocenţiu III, papa medieval ideal, Bonifaciu VIII (decedat în 1303) a încercat fără succes să domnească aşa cum domniseră înainte de el iluştrii lui predecesori. El a fost ultimul papă care a încercat să exercite autoritatea universală aşa cum o afirmase Grigore VII şi cum fusese menţinută de Inocenţiu III. Că puterea papei slăbea tot mai mult s-a văzut pe deplin în timpul aşa-numitei Captivităţi Babiloniene (1309-1377), când, făcând uz de forţă, francezii au mutat sediul papalităţii de la Roma la Avignon, în Franţa. La scurt timp după întoarcerea la Roma, a izbucnit ceea ce a fost cunoscut ca Marea Schismă (1378-1417). În acest timp au fost cel puţin doi, şi câteodată trei papi rivali în acelaşi timp, fiecare acuzându-l pe celălalt şi pretinzând că el este adevăratul papă. Ca urmare papalitatea a suferit o pierdere ireparabilă de prestigiu în ochii popoarelor Europei. Cu mult înainte de perioada Reformaţiunii multe voci din interiorul şi din afara Bisericii Catolice s-au înălţat ca să critice pretenţiile sale arogante şi numeroasele ei abuzuri atât ca putere civilă cât şi ca putere spirituală. Renaşterea culturii (Renaşterea) în Europa apuseană, epoca descoperirilor, creşterea puterii statelor naţionale, inventarea tiparului, şi diverşi alţi factori au contribuit la scăderea treptată a puterii papale. Pe vremea lui Martin Luther se făcuse deja mult pentru subminarea autorităţii Romei.
Reformaţiunea, considerată în mod obişnuit ca începând în 1517, prin afişarea celor nouăzeci şi cinci de teze, a văzut cum puterea papală a fost alungată de pe mari teritorii ale Europei nordice. Eforturile papalităţii de a combate Reformaţiunea a luat forme precum Inchiziţia, Indexul şi organizarea ordinului Iezuit. Iezuiţii au devenit oştirea intelectuală şi spirituală a bisericii pentru exterminarea Protestantismului. Timp de aproape trei secole Biserica Romei a dus o luptă viguroasă, dar în care pierdea treptat, împotriva forţelor luptând pentru libertate civilă şi religioasă.
În cele din urmă, în timpul Revoluţiei Franceze, Biserica Catolică a fost scoasă în afara legii în Franţa – prima naţiune din Europa care îi îmbrăţişase cauza, naţiunea care, timp de peste douăsprezece veacuri îi susţinuse pretenţiile ei şi îi purtase războiele, naţiunea în care principiile sale fuseseră testate mai deplin ca în oricare alta şi fuseseră găsite uşoare. În 1798 guvernul francez a ordonat armatei care opera în Italia sub comanda lui Berthier să-l ia prizonier pe papa. Cu toate că papalitatea a existat şi mai departe, ea a fost dezbrăcată de putere, şi niciodată de atunci nu a mai exercitat acelaşi fel sau aceeaşi măsură de putere pe care o dovedise în vremurile anterioare. În 1870 Statele Papale au fost complet absorbite în regatul unit al Italiei, puterea temporală pe care papalitatea o exercitase anterior timp de peste 1000 de ani a ajuns la sfârşit, iar papa a devenit de bunăvoie ,,prizonier al Vaticanului” până i s-a redat puterea temporală în 1929. Vezi comentariul la cap. 7,25.
Se vede clar din această scurtă schiţă că ridicarea puterii papale a fost un proces treptat, care s-a întins peste mai multe secole. Acelaşi lucru este valabil şi pentru declinul ei. Primul proces se poate considera că a durat de la anul 100 d.Hr. până în anul 756; celălalt de la 1303 până la 1870 d.Hr. Papalitatea s-a aflat în culmea puterii ei de pe timpul lui Grigore VII (1073-85) până pe timpul lui Bonifaciu VIII (1294-1303). Astfel este clar că nu se pot da date care să marcheze o tranziţie clară de la lipsa de importanţă la supremaţie, sau de la supremaţie înapoi la o relativă slăbiciune. Aşa cum se întâmplă cu toate procesele istorice, ridicarea şi prăbuşirea papalităţii au fost şi una şi alta dezvoltări treptate.
Totuşi în anul 538 papalitatea era pe deplin formată şi funcţiona în toate aspectele ei semnificative, iar la 1798, 1260 de ani mai târziu, îşi pierduse, practic, toată puterea acumulată în cursul secolelor. Inspiraţia îi acordase papalităţii 1260 de ani pentru a-şi demonstra principiile, metodele şi scopurile. Ca urmare, aceste două date trebuie să fie considerate ca marcând începutul şi sfârşitul perioadei profetice a puterii papale.
COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE
1-28 PK 548, 553, 554
2, 3 GC 440
9, 10 GC 479
10 EW 52; GC 414, 480, 512; LS 241; MH 417; MYP 330; PP 339, 357; 1T 100; 4T 384, 453, 482
13 ED 132; GC 422
13, 14 GC 424, 426, 480
14 GC 427
18 AH 540; ML 273; PP 342
22 GC 661
25 DA 763; EX 233; EW 33; GC 56.54, 439, 446, LS 101; PR 178, 183, 184; SR 328, 331, 382, 1T 76;9T 230
27 DA 828; EW 151, 280, 295; GC 347, 614; MB 108; PP 170; SR 44, 403; 9T 219
28 PK 553