7:25 El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt, şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri, şi o jumătate de vreme.
Vorbă de hulă. Aramaic, millin (singular millah), simplu, ,,cuvinte”. Atributul ,,de hulă” este adăugat. Expresia ,,cu trufie” (v. 8 şi 20) este traducerea aramaicului rabreban. Millah este tradus prin ,,lucru” în cap. 2,5.8.11.15.17; 6,12; 7,1; ,,cuvânt” în cap. 3,28; 4,31.33; 5,10.15; 7,11.25.28; ,,neadevăruri” în cap. 2,9; ,,ce cere” cap. 2,10; ,,taina” 2,23; ,,poruncea” 3,22.
Împotriva. Aramaicul lesad. Sad înseamnă literal ,,latură” sau ,,parte”. Lesad ar putea fi luat cu sensul de ,,pe partea cealaltă în faţă”, dând a se înţelege că, în opoziţie cu Cel Prea Înalt, cornul cel mic se înalţă ca fiind egal cu Dumnezeu (vezi comentariul la 2Tesaloniceni 2,4; comp. Isaia 14,12-14).
Literatura eclesiastică este suprasaturată de probe ale pretenţiilor arogante şi hulitoare ale papalităţii. Exemple tipice sunt următoarele extrase dintr-o întinsă lucrare enciclopedică scrisă de un teolog romano-catolic din secolul al XVIII-lea:
,,Papa este de o demnitate atât de mare şi atât de înaltă încât el nu este un simplu om, ci e ca Dumnezeu, şi vicarul lui Dumnezeu ...”
,,Papa este încoronat cu o întreită coroană ca împărat al cerului, al pământului şi al locurilor de jos.”
,,Papa este ca Dumnezeu pe pământ, unicul suveran al credincioşilor lui Hristos, căpetenia împăraţilor, având plinătatea puterii, căruia i s-a încredinţat de către Atotputernicul Dumnezeu cârmuirea nu numai a împărăţiei pământeşti, dar şi a celei cereşti ...”
,,Papa are o autoritate atât de mare încât poate să modifice, să explice, sau să interpreteze chiar şi legile divine ...”
,,Papa poate să modifice legea divină, întrucât puterea lui nu este a omului ci a lui Dumnezeu, şi el acţionează ca vicerege al lui Dumnezeu pe pământ cu puterea nemărginită de a-şi lega şi dezlega oile.”
,,Tot ceea ce se spune că face Domnul Dumnezeu Însuşi şi Mântuitorul, acestea le face şi vicarul Lui, cu condiţia ca să nu facă nimic contrar credinţei” (tradus din lucrarea lui Lucius Ferraris, ,,Papa II”, Prompta Biblioteca, Vol. VI, p. 25-29).
Va asupri. Sau ,,va epuiza”, ,,va distruge”. Evenimentul este descris anterior în cuvintele: ,,cornul acesta a făcut război sfinţilor şi i-a biruit” (v. 21). Expresia descrie persecuţia continuă şi neobişnuită. Papalitatea recunoaşte că a persecutat şi apără astfel de acte ca fiind o exercitare legitimă a puterii ce i-ar fi fost acordată, zice-se, de către Hristos. Cuvintele următoare sunt din The Catholic Encyclopedia:
,,În bula ,,Ad extirpanda” (1252) Inocenţiu IV zice: ,,Când cei declaraţi vinovaţi de erezie au fost predaţi puterii civile de către episcop sau de reprezentanţii lui, sau de Inchiziţie, magistratul principal al cetăţii trebuie să-i ia de îndată, şi, în decurs de cel mult cinci zile, să execute legile făcute împotriva lor, ”... Nu ar putea să mai rămână nici o îndoială cu privire la rânduielile civile vizate aici, deoarece pasajele care ordonau arderea ereticilor nepocăiţi erau inserate în decretaliile papale din constituţiile imperiale ,,Commissis nobis” şi ,,Inconsutibilem tunicam”. Mai sus numita bulă ,,Ad extirpanda” a rămas deci un document fundamental al Inchiziţiei, reînnoit sau reîntărit de diferiţi papi: Alexandru V (1254-61), Clement IV (1265-68), Nicolae IV (1288-92), Bonifaciu VIII (1294-1303) şi alţii. Prin urmare autorităţile civile erau obligate de papi sub pedeapsa cu excomunicarea să execute sentinţele judecătoreşti care îi osândeau pe ereticii care nu se pocăiau la ardere pe rug” (Joseph Blotzer, art. ,,Inchiziţie, Vol. VIII, p. 34).
Încumeta. Aramaic sebar, ,,a avea de gând”, ,,a intenţiona”, ,,a se strădui”, ,,a încerca”. Este indicată o încercare premeditată (vezi GC 446).
Vremurile Sau ,,Timpurile”. Aramaic, zimmin (singular, zeman), un termen care denotă timp fixat ca în cap. 3,7.8; 4,36; 6,10.13, sau o perioadă de timp ca în cap. 2,16; 7,12. O sugestie cu privire la sensul expresiei ,,a schimba timpurile” se dă în cap. 2,21 unde cuvintele aramaice identice pentru ,,schimbare” şi ,,timpuri” apar din nou împreună. Totuşi, Daniel acolo pune în seama lui Dumnezeu prerogativa de a schimba timpurile. Dumnezeu este Cel care are sub controlul Său destinul naţiunilor. El este Cel care ,,răstoarnă şi pune pe împăraţi” (cap. 2,21). ,,Mai presus de şi prin acţiunea şi contra-acţiunea intereselor, puterii şi pasiunilor omeneşti, instrumentele Celui Atotputernic realizează în linişte şi cu răbdare lucrările voinţei Sale” (Ed 173). Tot Dumnezeu este Acela care hotărăşte şi ,,timpul” (aramaicul zeman) când sfinţii urmează să intre în posesia împărăţiei (cap. 7,22). Pentru cornul cel mic strădania de a schimba vremurile ar indica o tentativă deliberată de a exercita prerogativele lui Dumnezeu în încercarea de a determina cursul istoriei omenirii.
Legea. Sau ,,Legile”. Aramaicul dath, folosit atât pentru legile omeneşti (cap. 2,9.13.15; 6,8.12.15) cât şi pentru cele divine (Ezra 7,12.14.21.25.26). Aici este evident că se face referire la legea divină, întrucât legea omenească este schimbată de cei din locurile de răspundere, iar o astfel de schimbare nu prea ar avea de ce să constituie un subiect al profeţiei. Cercetând dacă papalitatea s-a străduit să schimbe legea divină, găsim răspunsul în marea apostazie a primelor secole creştine care a introdus numeroase doctrine şi practici contrare voinţei lui Dumnezeu aşa cum este descoperită în Sfintele Scripturi. Cea mai îndrăzneaţă schimbare a fost în ce priveşte ziua săptămânală de închinare. Biserica apostată recunoaşte pe faţă că este răspunzătoare de introducerea cultului duminicii, pretinzând că are dreptul de a face astfel de schimbări (vezi GC 446). Un catehism cu autoritate pentru preoţi zice: ,,Dar Biserica lui Dumnezeu (adică, biserica apostată) în înţelepciunea ei a rânduit ca celebrarea zilei de Sabat să fie transferată asupra ,,zilei Domnului” (Catehismul Sinodului din Trent, traducerea Donovan, ed. 1829, p. 358). Catehismul acesta a fost scris din ordinul acelui mare sinod, şi publicat sub auspiciile papei Pius V.
În toată perioada Noului Testament creştinii au ţinut ziua a şaptea a săptămânii ca Sabat (vezi comentariul la Fapte 17,2). Trecerea de la Sabat la duminică a fost un proces treptat care a început cândva înainte de anul 150 d.Hr., şi a continuat pentru aproximativ trei secole. Primele referiri istorice la ţinerea duminicii de persoane ce se pretindeau creştine apar în Epistola lui Barnaba (cap. 15) şi în Întâia Apologie (cap. 67) a lui Iustin Martirul ambele datând cam de pe la 150 d.Hr. Ambele susţineau că nu trebuie să se ţină Sabatul ci trebuie să se ţină Duminica. Prima referire autentică la Duminică în calitate de ,,Ziua Domnului” vine din lucrarea apocrifă Evanghelia după Petru şi de la Clement Alexandrinul (Diverse, v. 14), către finele secolului al II-lea.
Înainte de revolta iudaică sub Bar Cochba, 132-135 d.Hr., Imperiul Roman recunoştea iudaismul ca religie legală, iar creştinismul ca o sectă iudaică. Dar ca urmare a acestei revolte iudeii şi iudaismul au fost discreditaţi. Pentru a evita persecuţia care a urmat, începând de pe vremea aceasta creştinii au căutat prin toate mijloacele posibile să lămurească faptul că ei nu erau iudei. Referiri repetate din partea scriitorilor creştini în următoarele trei secole la ţinerea Sabatului ca fiind ,,iudaizare”, împreună cu lipsa referinţelor istorice cu privire la ţinerea de către creştini a duminicii ca zi sfântă înainte de revolta iudaică, îndreaptă atenţia către perioada anilor 135-150 d.Hr., ca fiind timpul când creştinii au început să ataşeze sfinţenia Sabatului zilei întâi a săptămânii.
Totuşi ţinerea duminicii nu a înlocuit-o imediat pe aceea a Sabatului, ci a însoţit-o şi a suplimentat-o. Timp de câteva secole creştinii au ţinut ambele zile. La începutul secolului al III-lea, de pildă, Tertulian observa că creştinii nu se lăsaseră de Sabat. Puţin mai târziu lucrarea apocrifă Constituţiile Apostolice (ii. 36) îi îndemna pe creştini să ,,ţină Sabatul şi sărbătoarea Zilei Domnului”.
Pe la începutul secolului al IV-lea duminica dobândise o preferinţă oficială faţă de Sabat. În lucrarea lui, Comentariu la Psalmul 92, Eusebiu, istoric bisericesc de frunte al epocii, scria: ,,Toate lucrurile pe care eram datori să le facem în Sabat, le-am transferat asupra zilei Domnului, ca aparţinându-i mai corespunzător, pentru că are prioritate şi este întâia în rang şi este mai de cinste decât Sabatul iudaic. ”
Cea dintâi hotărâre oficială a Bisericii Catolice care exprimă preferinţă pentru Duminică a fost luată la Sinodul de la Laodicea, în secolul al IV-lea: Canonul 29 al acestui sinod stipulează că ,,creştinii nu trebuie să iudaizeze şi să nu lucreze Sâmbăta (Sabat) ci să lucreze în această zi; dar ziua Domnului să o onoreze în mod deosebit, şi, fiind creştini, ar trebui, dacă e posibil, să nu lucreze în ziua aceea. Dacă, însă, ei tot vor fi găsiţi iudaizând, să fie îndepărtaţi de la Hristos”. Sinodul acesta a prevăzut ca serviciile divine să aibă loc în Sabat, dar ziua era desemnată ca o zi de lucru. Este demn de observat că această primă lege eclesiastică impunând ţinerea duminicii, prezintă iudaizarea ca motiv de evitare a ţinerii Sabatului. Mai mult, aspra măsură luată împotriva ţinerii Sabatului este o dovadă că mulţi încă mai ,,iudaizau” în ziua aceea. Într-adevăr scriitorii secolelor al IV-lea şi al V-lea îi avertizau de repetate ori pe semenii lor creştini să se ferească de această practică. Pe la anul 400 de exemplu, Chrisostom observa că mulţi încă mai ţineau Sabatul după felul iudeilor, iar astfel iudaizau.
Rapoarte contemporane descoperă de asemenea faptul că bisericile din Alexandria şi din Roma purtau răspunderea principală pentru promovarea ţinerii duminicii. Pe la anul 440 d.Hr., istoricul bisericesc Socrate scria că ,,aproape toate bisericile din întreaga lume celebrează sfintele taine în Sabat în fiecare săptămână, totuşi, creştinii din Alexandria şi din Roma, datorită unei vechi tradiţii, au încetat să facă astfel” (Istoria Eclesiastică, v. 22). Cam pe aceeaşi vreme Sozomen scria că ,,oamenii din Constantinopol şi aproape de pretutindeni, se adună laolaltă în Sabat ca şi în ziua întâia a săptămânii, obicei care nu se păstrează la Alexandria sau la Roma.”
Trei realităţi devin astfel clare: 1) Concepţia despre sfinţirea duminicii printre creştini a apărut iniţial datorită efortului lor de a evita practici care ar fi tins să-i identifice ca iudei, şi astfel să ducă la persecuţie. 2) Biserica Romei a dezvoltat de timpuriu o preferinţă pentru duminică; iar sporirea importanţei acordată Duminicii în biserica timpurie cu preţul Sabatului este în strânsă legătură cu ridicarea treptată a Romei la putere. 3) În sfârşit, influenţa romană a reuşit să facă din ţinerea duminicii o chestiune de legislaţie bisericească, aşa cum a făcut cu multe alte practici ca de pildă cultul Mariei, venerarea sfinţilor şi a îngerilor, folosirea icoanelor şi rugăciunile pentru morţi. Sfinţirea duminicii stătea pe aceeaşi bază ca şi aceste practici nebiblice introduse în biserică de episcopul Romei.
O vreme, două vremi, şi o jumătate de vreme. Aramaicul ‘iddan tradus aici prin ,,vreme” apare şi în cap. 4,16.23.25.32. În pasajele acestea cuvântul ‘iddan însemnează fără îndoială ,,un an” (vezi comentariul la cap. 4,16). Cuvântul tradus ,,vremi”, derivând de asemenea de la ‘iddan a primit de le masoreţi punctuaţia de plural, dar învăţaţii sunt în general de acord că ar fi trebuit să fie vocalizat ca un dual, însemnând în felul acesta ,,două vremi”. Cuvântul pelag poate fi bine tradus prin termenul jumătate [în KJV este tradus prin ,,diviziune”, ,,parte”]. De aceea traducerea cea mai acceptabilă este aceea de ,,o vreme, două vremi, şi o jumătate de vreme”.
O comparaţie cu profeţiile paralele care atrag atenţia la aceeaşi perioadă de timp, dar de o altă manieră, ne ajută să calculăm lungimea timpului despre care este vorba, În Apocalips 12,14 perioada este denumită ,,o vreme, vremi şi jumătate de vreme”. Aceeaşi perioadă este amintită mai la începutul capitolului ca ,,o mie două sute şase zeci de zile” (Apocalips 12,6). În Apocalips 11,2.3 expresia ,,o mie două sute şase zeci de zile” este echivalentă cu ,,patruzeci şi două de luni”. În felul acesta este clar că o perioadă de trei vremuri şi jumătate este egală cu 42 de luni, care la rândul lor sunt egale cu 1260 de zile, şi că ,,o vreme” reprezintă 12 luni sau 360 de zile. Perioada aceasta poate fi numită un an profetic. Totuşi un an profetic de 360 de zile sau 12 luni de 30 de zile nu trebui să fie confundat nici cu anul calendaristic iudaic, care era un an lunar de o lungime variabilă (cu luni de 29 şi 30 de zile), nici cu anul calendaristic solar de 365 de zile (vezi Vol. II, p. 111, 112). Un an profetic însemnează 360 de zile, dar o zi profetică ţine locul unui an solar.
Deosebirea aceasta poate fi explicată astfel: Un an profetic de 360 de zile nu este literal, ci simbolic, de aceea cele 360 de zile ale lui sunt zile profetice, nu literale. Pe temeiul principiului zi-an, aşa cum este ilustrat în Numeri 14,34 şi Ezechiel 4,6 o zi în profeţia simbolică reprezintă un an literal. În felul acesta un an profetic sau ,,o vreme”, reprezintă 360 de ani literali, naturali, şi, tot aşa, o perioadă de 1260 sau 2300 sau oricare alt număr de zile profetice însemnează tot atâţia ani literali, reali (adică ani solari întregi, aşa cum sunt demarcaţi de sezoane, care sunt stăpânite de soare). Deşi numărul zilelor în fiecare an lunar, era variabil, calendarul iudaic era corectat prin adăugarea ocazională a unei luni în plus (vezi Vol. II, p. 104), aşa că pentru scriitorii biblici – ca şi pentru noi – un şir lung de ani lunari era întotdeauna echivalent cu acelaşi număr de ani solari. Cu privire la aplicarea principiului zi-an vezi p. 39-76.
Validitatea principiului zi-an a fost demonstrată de împlinirea precisă a diferitelor profeţii calculate după metoda aceasta, mai ales a celor 1260 de zile şi a celor 70 de săptămâni. O perioadă de trei ani şi jumătate reali este absurd de scurtă pentru a împlini cerinţele profeţiilor celor 1260 de zile cu privire la papalitate. Dar atunci când pe baza principiului zi-an perioada este extinsă la 1260 de ani, profeţia îşi găseşte o împlinire unică.
În iulie 1790, treizeci de episcopi romano-catolici au apărut înaintea conducătorilor guvernului revoluţionar al Franţei ca să protesteze împotriva legiunilor care urmăreau să scoată clerul francez de sub jurisdicţia papei şi să-i facă direct răspunzători faţă de guvern. Aveau de gând, întrebau ei, conducătorii revoluţiei să acorde libertate tuturor religiilor ,,cu excepţia aceleia care fusese cândva supremă, care fusese susţinută de evlavia părinţilor noştri şi de toate legile Tatălui, şi care timp de douăsprezece secole fusese religia naţională?” (A. Aulard, Creaţionismul şi Revoluţia Franceză, p. 70).
Perioada profetică a cornului mic a început în anul 538 d.Hr., când ostrogoţii au renunţat la asedierea Romei, iar episcopul Romei, eliberat de controlul arian, a fost liber să exercite prerogativele decretului lui Iustinian din 533, şi prin urmare să sporească autoritatea ,,Sfântului Scaun” (vezi comentariul la v. 8). Exact după 1260 de ani (1798), biruinţele spectaculoase ale oştirilor lui Napoleon în Italia l-au lăsat pe papa la mila guvernului revoluţionar franceze, care l-a avizat că religia catolică va constitui permanent vrăjmaşul de neînduplecat al republicii şi a adăugat că ,,mai este un lucru chiar mai esenţial pentru realizarea scopului dorit, iar acesta este distrugerea, dacă este posibil, a centrului unităţii Bisericii Romane, şi urmează ca domnia voastră, care întruchipaţi în persoana dumneavoastră calităţile cele mai distinse ale generalului şi ale omului politic iluminat, să realizaţi scopul acesta dacă consideraţi că este posibil” (Ibid., p. 158). Ca răspuns la aceste instrucţiuni şi la ordinul lui Napoleon, Berthier, cu o oştire franceză a intrat în Roma, a proclamat sfârşitul guvernării politice a papei şi l-a luat pe papa prizonier ducându-l în Franţa, unde a murit în exil.
Răsturnarea papalităţii în anul 1798 marchează apogeul unei lungi serii de evenimente legate de declinul ei progresiv precum şi sfârşitul perioadei profetice de 1260 de ani. Pentru o mai completă descriere a ridicării şi declinului papalităţii, vezi Nota Adiţională de la finele acestui capitol.