5:31 Şi a pus mâna pe împărăţie Dariu, Medul, care era în vârstă de şaizeci şi doi de ani.
Darius, Medul. Domnitorul amintit în versetul acesta şi în tot capitolul al VI-lea este încă o figură obscură din perspectiva istoriei profane. Nota Adiţională de la finele capitolului al VI-lea cuprinde o scurtă privire asupra diferitelor identificări propuse de comentatori, ca şi o posibilă soluţie pentru diferitele probleme istorice implicate.
Conjuncţia ,,şi” cu care începe versetul, arată că autorul cărţii face o strânsă legătură între moartea lui Belşaţar, raportată în versetul anterior, şi urcarea la tron a lui ,,Darius, Medul”. În ediţiile tipărite ale Bibliei ebraice versetul acesta este considerat primul din cap. 6. Totuşi, majoritatea versiunilor moderne, ţinându-se de LXX-a, leagă v. 31. de cap. 5. Varianta aceasta este preferabilă.
Nu este nici o deosebire între ortografia numelui lui Darius menţionat aici şi aceea a lui ,,Darius (I) împăratul Perşilor” din Ezra 4,24 (vezi comentariul de acolo) şi din alte locuri în aramaică şi ebraică, ca şi în română.
Şaizeci şi doi de ani. Vârstei înaintate a lui Darius i se datorează probabil durata scurtă a domniei lui. Cartea lui Daniel menţionează numai primul an de domnie al lui Darius (cap. 9,1.2;
11,1). Moartea împăratului a avut loc ,,cam la doi ani de la căderea Babilonului” (PK 556). NOTĂ ADIŢIONALĂ LA CAPITOLUL 5
Una din marile probleme ale comentatorilor Bibliei de-a lungul secolelor a fost identitatea lui Belşaţar. Până nu de mult nu se descoperise nici o referire la un astfel de împărat în cronicile antice. Numele Belşaţar era cunoscut numai din cartea lui Daniel şi din lucrările care împrumutau numele acesta din Daniel – ca, de pildă, cartea apocrifă a lui Baruh şi scrierile lui Iosif. S-au făcut multe încercări de a armoniza istoria profană cu rapoartele biblice. Dificultatea era accentuată de faptul că diferite izvoare din antichitate ofereau liste ale împăraţilor Babilonului până la finele istoriei acelei naţiuni, toate menţionându-l pe Nabonid, în diverse ortografii, ca fiind ultimul împărat înainte de Cir, care a fost întâiul împărat al Persiei. Întrucât Cir a cucerit Babilonul şi a venit după ultimul împărat babilonian, părea că nu este nici un loc pentru Belşaţar în şirul împăraţilor. Cartea lui Daniel, pe de altă parte, aşează evenimentele imediat dinaintea căderii Babilonului în timpul domniei lui Belşaţar, un ,,fiu” al lui Nebucadneţar (vezi comentariul la cap. 5,2), care şi-a pierdut viaţa în timpul nopţii când a fost cucerit Babilonul de către Mezii şi Perşii invadatori (cap. 5,30).
Din numeroasele interpretări încercate mai înainte pentru a explica nepotrivirea aparentă dintre rapoartele biblice şi alte surse antice sunt prezentate următoarele (după Raymond P. Dougherty, Nabonidus and Belshazzar, p. 13, 14).
Belşaţar a fost 1) un alt nume al fiului lui Nebucadneţar cunoscut ca Evil-Merodac, 2) un frate al lui Evil-Merodac, 3) un fiu al lui Evil-Merodac, adică nepot al lui Nebucadneţar, 4) un al nume al lui Nergal-şar-usur, ginerele lui Nebucadneţar, 5) un al nume al lui Labaşi-Marduc, fiul lui Nergal-şar-usur, 6) un alt nume al lui Nabonid, şi 7) un fiu al lui Nabonid şi al unei fiice a lui Nebucadneţar.
Potrivit unei alte concepţii, susţinută de majoritatea învăţaţilor critici înainte de descoperirea numelui lui Belşaţar într-un izvor cuneiform pe la finele secolului al XIX-lea, numele Belşaţar era născocirea scriitorului cărţii lui Daniel, care, susţin criticii aceştia, a trăit pe vremea Macabeilor în secolul al II-lea î.Hr.
Această listă de concepţii divergente demonstrează natura şi dimensiunile problemelor istorice care îi confruntau pe interpreţii cărţii lui Daniel, o carte care pare să pună mai multe probleme decât oricare altă carte a Vechiului Testament de mărimea ei. Faptul că identitatea şi slujba lui Belşaţar au fost acum pe deplin stabilite din izvoare contemporane, în felul acesta justificându-se credibilitatea cap. 5, este unul din marile triumfuri ale arheologiei biblice a ultimului secol. Importanţa extremă a acestui subiect revendică o scurtă privire asupra lui.
La 1861 H. F. Talbot publica anumite texte aflate în Templul Lunii din Ur, în Jurnalul Societăţii Asiatice Regale (vol. 19, 195). Textele cuprindeau o rugăciune a lui Nabonid înălţată în favoarea lui Bel-şar-usur, fiul său cel mai mare. Câţiva scriitori, între care şi George Rawlinson, fratele vestitului dezlegător al scrierii cuneiforme, l-au identificat pe Bel-şar-usur cu Belşaţar din Biblie. Alţii au respins această identificare, printre care însuşi Talbot, care, în 1875, şi-a enumerat argumentele cu
o nouă traducere a textului care îl menţionează pe Belşaţar (Rapoarte ale Trecutului, vol. 5, p. 143148). Şapte ani mai târziu (1882) Theophilus G. Pinches publica un text adus la lumină în anul precedent, care acum este numit Cronica lui Nabonid. Textul acesta descrie capturarea Babilonului de către Cir, şi mai spune că Nabonid a avut timp de câţiva ani reşedinţa la Tema, în timp ce fiul său era în Babilon. Deşi la data aceea Pinches nu a înţeles complet textul, şi a identificat greşit Tema, care se găseşte în sudul Arabiei, a tras câteva deducţii corecte cu privire la Belşaţar. El observă, de pildă, că Belşaţar ,,pare să fi fost comandantul suprem al oştiri şi probabil că avea o influenţă mai mare în împărăţie decât tatăl său, şi de aceea era privit ca împărat” (Transactions of the Society of Biblical Archaeology, vol. 7 (1882), p. 150).
În anii următori s-au mai descoperit şi alte texte care au revărsat lumină asupra diferitelor funcţii şi posturi importante pe care Belşaţar, fiul lui Nabonid, le-a deţinut înaintea şi în timpul domniei tatălui său. Totuşi, nici unul din aceste texte nu îl numea pe Belşaţar împărat aşa cum îl numea Biblia. Cu toate acestea, o serie de învăţaţi, pe baza dovezilor acumulate, au sugerat că cei doi bărbaţi trebuie să fi fost co-regenţi, idee dovedită mai târziu a fi corectă. În 1916 Pinches publica un text în care Nabonid şi Belşaţar erau invocaţi împreună într-un pergament. El susţinea că textele de felul acesta arată că Belşaţar trebuie să fi avut o ,,poziţie regală (sau de vicerege)”, cu toate că el spunea că ,,noi mai avem încă de aflat care a fost poziţia exactă a lui Belşaţar în Babilonia” (Proceedings of the Society of Biblical Archaeology, vol. 38 (1916), p. 30).
Confirmarea concluziei că între Nabonid şi Belşaţar a existat o relaţie de co-regenţă a venit în sfârşit în 1924, când Sidney Smith a publicat aşa numita ,,Cronică în versuri a lui Nabonid” aflată la Muzeul Britanic, în care se face declaraţia clară că Nabonid ,,i-a încredinţat domnia” fiului său cel mai mare (Babylonian Historical Texts, (Londra, 1924), p. 88; vezi traducerea de Openheim în Ancient Near Eastern Texts, editată de Pritchard (Princeton, 1950), p. 313). Textul acesta, care a pus capăt tuturor îndoielilor cu privire la calitatea de împărat a lui Belşaţar, a fost o lovitură drastică pentru învăţaţii şcolii înaltei critici care pretindeau că Daniel a fost un produs al secolului al II-lea î.Hr. Dilema lor este reflectată în cuvintele lui R.H. Pfeiffer de la Universitatea Harvard, care zicea:
,,Probabil că nu vom şti niciodată cum a aflat autorul nostru ... că Belşaţar, menţionat numai în rapoartele babiloniene, în Daniel şi în Bar. 1,11, care se sprijină pe Daniel, funcţiona ca împărat atunci când Cir a luat Babilonul”
(Introduction to the Old Testament (New York, 1941), p. 758, 759).
Descoperirea atât de multor texte cuneiforme care au revărsat lumină asupra domniei lui Nabonid şi a lui Belşaţar l-a determinat pe Raymond P. Dougherty de la Universitatea Yale să adune la un loc toate izvoarele, cuneiforme şi clasice, într-o singură monografie, apărută în 1929 sub titlul Nabonidus and Belshazzar (New Haven, 1929, 216 p.).
Inscripţiile cuneiforme arată că Nabonid era fiul prinţului din Haran, Nabu-balatsu-igbi, şi al preotesei Templului Lunii din Haran. După ce Mezii şi Babilonienii au cucerit Haranul în 610 î.Hr., se poate ca mama lui Nabonid să fi fost dusă ca o prizonieră distinsă în haremul lui Nebucandeţar, astfel încât Nabonid a crescut la curte sub privirile marelui împărat. Pe cât se pare, el a fost acel ,,Labynetus” al lui Herodot (i. 74), care a acţionat ca mijlocitor pentru încheierea păcii între lidieni şi perşi în 585 î.Hr. Lucrul acesta apare ca evident din următoarele observaţii. Herodot îl numeşte pe împăratul Babilonului care a domnit pe vremea căderii Sardesului, în 546, Labynetus (i. 77). Mai târziu el îl identifică pe tatăl domnitorului Babilonului pe vremea căderii lui la 539 cu acelaşi nume (i. 188). Noi ştim că Nabonid a fost împărat al Babilonului în 546, precum şi că el era tatăl lui Belşaţar. Faptul că, în 585, Nabonid a fost ales să acţioneze ca reprezentant al lui Nebucadneţar era o mare cinste, şi arată că tânărul trebuie să fi fost un favorit al împăratului de atunci. Este posibil, aşa cum crede Dougherty, ca soţia lui, Nitocris, pe care Herodot o descrie ca pe o femeie înţeleaptă (i. 185, 188) să fi fost fiică a lui Nebucadneţar cu o prinţesă egipteană.
Totuşi legăturile de familie dintre Belşaţar, fiul lui Nabonid, şi Nebucadneţar, nu sunt încă precis stabilite din rapoarte contemporane.
Din lipsa unor informaţii mai complete este imposibil să determinăm în prezent cu precizie cum trebuie să fie înţelese repetatele declaraţii din cap. 5, că Nebucadneţar era tatăl lui Belşaţar. În ce priveşte uzul biblic, ,,tată” poate însemna şi ,,bunic” sau ,,strămoş” (vezi comentariul la 1Cronici 2,7). S-au oferit trei interpretări: 1) Nabonid fusese ginerele lui Nebucadneţar, şi Belşaţar era nepotul lui Nebucadneţar prin mama sa. 2) Nabonid a fost numit aşa pentru că mama lui aparţinea haremului lui Nebucadneţar şi deci el era fiul lui vitreg. 3) Belşaţar era fiu numai în sensul cazului analog al lui Iehu, împăratul lui Israel, pe care inscripţiile asiriene contemporane îl numesc ,,fiul lui Omri”. Iehu nu era înrudit prin sânge cu casa lui Omri, ci Iehu a distrus dinastia pe care o întemeiase Omri şi a devenit împăratul următor al lui Israel.
Rapoartele cuneiforme au revărsat din abundenţă lumină asupra lui Belşaţar, asupra slujbei şi lucrărilor lui în decursul anilor cât a fost coregent cu tatăl său. După ce i-a conferit demnitatea împărătească lui Belşaţar în 553/552 î.Hr., sau la scurt timp după aceea (vezi comentariul la cap. 5,2), Nabonid a condus o expediţie cu succes împotriva Temei arabe, şi a făcut din ea reşedinţa sa timp de mulţi ani. În acest timp Belşaţar a fost împăratul de fapt în Babilon şi a funcţionat ca comandant suprem al oştirii. Deşi documentele legale continuau să fie datate după anii de domnie ai lui Nabonid, faptul că numele ambilor, tată şi fiu, au fost rostite împreună la jurământ, în timp ce sub domnia altor împăraţi se folosea numai numele unuia, arată lămurit domnia dualistă a lui Nabonid şi a lui Belşaţar.
Informaţiile din izvoarele profane, arătate pe scurt mai sus, au apărat într-un sens pozitiv, acurateţea istorică a cap. 5. În concluzia monografiei sale cu privire la Belşaţar şi Nabonid, Dougherty a exprimat cu putere convingerea aceasta:
,,Dintre toate rapoartele nebabiloniene care tratează situaţia de la sfârşitul imperiului neobabilonian, capitolul al cincilea din Daniel stă alături de literatura cuneiformă în ce priveşte acurateţea când e vorba de evenimentele care ies în evidenţă. Raportul biblic poate chiar fi socotit ca excelând, deoarece foloseşte numele lui Belşaţar, pentru că îi atribuie putere împărătească lui Belşaţar, şi pentru că recunoaşte că există o conducere dualistă în împărăţie. Documentele cuneiforme babiloniene ale secolului al şaselea î.Hr., furnizează dovada precisă a corectitudinii acestor trei chestiuni istorice fundamentale cuprinse în naraţiunea biblică ce tratează căderea Babilonului. Textele cuneiforme scrise sub influenţa persană în secolul al şaselea î.Hr., nu au păstrat numele lui Belşaţar, dar rolul lui ca prinţ moştenitor al tronului căruia i se conferise puterea împărătească pe timpul şederii lui Nabonid în Arabia este descris în chip convingător. Doi istorici greci vestiţi din secolul al cincilea şi al patrulea î.Hr., nu menţionează numele lui Belşaţar şi amintesc doar vag despre situaţia politică ce a existat pe vremea lui Nabonid. Analele în limba greacă mergând cam de la începutul secolului al treilea î.Hr., până în secolul întâi î.Hr., păstrează tăcerea în privinţa lui Belşaţar şi a locului de frunte pe care el l-a ocupat pe timpul supremaţiei imperiului neo-babilonian. Totalitatea informaţiilor aflate în documentele disponibile fixate din punct de vedere cronologic mai târziu decât textele cuneiforme ale secolului al şaselea î.Hr., şi mai înainte de scrierile lui Iosif Flavius din secolul întâi al erei noastre, nu ar fi putut oferi materialul necesar pentru cadrul istoric al capitolului cinci din Daniel” (op. cit, p. 199, 200).
COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE 1-31 PK 522-538; TM 434-436.
1.2 PK 523. 3-5 PK 524
4 COL 259
6TM 436
6-8PK 527
10-16 PK 528
17-24 MM 151; 5T244
24-29 4T13
25-29 PK 530
25 TM 436
27. GC 155, 569; COL 267; CS 142; CT 348; EW 37, 246; FE 228, 468; GC 491; LS 117; MM 151, 164, 195; MYP 229; PK 219; TM 237, 286, 440, 450; 1T126, 152, 250, 263, 317, 406; 2T43.54.58.83.266.409, 439, 452; 3T185.370, 522.538; 4T311.339, 385, 386, 470; 5T83, 116.154, 279, 397, 411, 420, 435; 6T 230, 405; 7T120; 8T14.247;
27-31 Te49
30 COL 259; PK 531.