11:14 În vremea aceea, se vor ridica mulţi împotriva împăratului de la miază-zi, şi o ceată de derbedei din poporul tău se vor răscula, ca să împlinească vedenia; dar vor cădea.
În vremea aceea. Începând cu versetul acesta, interpretările restului capitolului diferă foarte mult. O anumită grupă de comentatori consideră că versetele 14 - 45 continuă să nareze în continuare istoria împăraţilor seleucizi şi ptolemei. Alţii susţin că începând cu v. 14 intră în scenă următorul mare imperiu mondial, Roma, şi că versetele 14-35 schiţează cursul acelui imperiu şi al bisericii creştine.
Aici sau la un alt punct care apare mai târziu în capitolul acesta mulţi comentatori găsesc o referire la Antioh IV (Epifanul), care a domnit de la 176 la 164 î.Hr., şi la criza naţională pe care politica lui de elenizare a adus-o asupra iudeilor. Este, desigur, un fapt istoric de netăgăduit că încercarea lui Antioh de a-i constrânge pe iudei să-şi părăsească religia şi cultura lor naţională şi să adopte în schimb religia, cultura şi limba grecilor, este evenimentul cel mai important din întreaga perioadă inter-testamentară.
Ameninţarea prezentată de Antioh Epifanul i-a confruntat pe Iudei cu o criză comparabilă cu crizele determinate de Faraon, Sanherib, Nebucadneţar, Haman şi Titus. În cursul scurtei lui domnii de 12 ani Antioh aproape că a exterminat religia şi cultura iudeilor. A despuiat sanctuarul de toate tezaurele sale, a jefuit Ierusalimul, a lăsat oraşul şi zidurile lui în ruină, a ucis mii de iudei, iar pe alţii i-a dus în exil ca sclavi. Un edict regal le-a ordonat să lepede toate ritualurile religiei lor şi să trăiască la fel cu păgânii. Au fost constrânşi să zidească altare păgâneşti în fiecare oraş iudeu, să jertfească pe ele carne de porc, şi să predea orice exemplar al Scripturilor lor pentru a fi rupte în bucăţi şi arse. Antioh de asemenea a înălţat un idol păgân pe altarul Templului din Ierusalim şi a jertfit pe el carne de porc. Suspendarea jertfelor iudaice (fie între 168-165, fie între 167-164 î.Hr., conform a două sisteme de socotire a perioadei seleucide; vezi Vol. V, p. 25) a periclitat supravieţuirea religiei iudaice precum şi identitatea iudeilor ca popor.
În cele din urmă iudeii s-au răzvrătit şi au alungat forţele lui Antioh din Iudeea. Ei au reuşit chiar să respingă o armată trimisă de Antioh cu scopul specific de a-i extermina ca naţiune. Liberi încă o dată de oprimarea lui, ei au refăcut Templul, au ridicat un nou altar, şi au restaurat sistemul jertfelor (1Macabei 4,36-54). Intrând în alianţă cu Roma peste câţiva ani (161 î.Hr.), iudeii s-au bucurat de aproape un secol de relativă independenţă şi prosperitate sub protecţia romană, până când Iudeea a devenit o provincie romană în anul 63 î.Hr. Aceia care susţin că Antioh Epifanul este menţionat în versetele 14, 15 văd în ,,cetatea de derbedei” pe iudeii care s-au purtat ca nişte trădători faţă de propriii lor conaţionali şi l-au ajutat pe Antioh la executarea decretelor şi procedeelor lui crude şi hulitoare de cele sfinte. Pentru un raport detailat al amarelor experienţe ale iudeilor în decursul acestor vremuri rele, vezi 1Macabei 1 şi 2; Iosif Flavius, Antichităţi xii. 6, 7; Războaie i. 1.
Este posibil ca criza pricinuită de metodele lui Antioh Epifanul să fie amintită în cap. 11, deşi există mari deosebiri de păreri în ce priveşte partea profeţiei care se ocupă de el. A recunoaşte că lucrările lui Antioh Epifanul sunt amintite în cap. 11 nu cere, ca el să fie considerat subiectul profeţiei din cap. 7 şi 8, după cum nici menţionarea altor regi seleucizi nu cere ca ei să fie consideraţi subiectul profeţiei din capitolele respective.
Cată de derbedei din poporul tău. Literal ,,fiii celor ce zdrobesc pe poporul tău”. Expresia aceasta se poate înţelege la modul subiectiv, ,,fiii celor aprigi din poporul tău”. Luată în felul acesta, ea probabil se aplică acelora dintre iudeii care au văzut în certurile internaţionale din vremurile lor o ocazie de a-şi promova propriile interese naţionale, şi care erau gata să treacă dincolo de limitele legalităţii pentru a le realiza. Pe de altă parte, dacă este înţeles la modul obiectiv pasajul acesta ar însemna: ,,aceia care procedează cu violenţă împotriva poporului tău”. În sensul acesta, a fost considerat ca referindu-se la romani care, până la urmă (63 î.Hr.) i-au jefuit pe iudei de independenţa lor, iar mai târziu (în anii 70 şi 135 d.Hr. ) au distrus templul şi cetatea Ierusalim. De fapt abia în timpul domniei lui Antioh III (vezi comentariul la v. 10-13) romanii, intervenind pentru a proteja interesele aliaţilor lor, Pergam, Rodos, Atena şi Egipt, şi-au făcut simţită prezenţa în treburile Siriei şi ale Egiptului.