6:10 Când unchiul său va lua pe cel mort să-l ardă, ridicându-i oasele din casă, şi va întreba pe cel din fundul casei: Mai este cineva cu tine? Acela va răspunde: Nimeni Iar celălalt va zice: Tăcere! Căci nu trebuie să pomenim acum Numele Domnului!
Unchiu-său. Sau ,,ruda unui om”, adică ruda supravieţuitoare cea mai apropiată.
Să-l ardă. Ruda respectivă intră în casă pentru ca să săvârşească ritualurile funerare pentru corpul celui mort. Unii consideră că aceste ritualuri constau din arderea de tămâie în apropierea corpului, în timp ce alţii cred că arderea menţionată aici era de fapt o ardere în crematoriu. În general iudeii îşi îngropau morţii, însă în anumite cazuri era folosită şi arderea în foc (vezi Levitic 20,14; 1Samuel 31,12). Arderea poate să fi fost necesară atunci din cauza marelui număr de morţi, din cauza naturii molimei sau din cauză că nu se putea ajunge la locurile de îngropare din afara cetăţii din cauza asediului. Dacă ruda apropiată nu putea pune corpul într-un mormânt el era constrâns să-l ardă.
Oasele. Cadavrul.
Fundul. Ebr. yarkethim, ,,părţile din fund”, ,,părţile cele mai îndepărtate” sau ,,părţile cele mai lăuntrice”. Ruda apropiată este descrisă aici vorbind cu vreun supravieţuitor care se ascunde într-un cotlon al casei.
Nu trebuie să pomenim. Această interdicţie a fost interpretată în mai multe feluri: 1) ea izvora dintr-o disperare extremă, supravieţuitorii dându-şi seama că, deoarece aceasta era o zi a judecăţii, era prea târziu pentru a mai chema Numele Domnului. Ei nu L-au chemat toată viaţa; ei nu pot să-L cheme acum în faţa morţii. 2) acest ,,nu” este o indicaţie a împietririi de inimă şi a necredinţei poporului, care în ciuda nenorocirilor în care se găsesc nu vor să mărturisească Numele Domnului. 3) că interdicţia exprimă teama că invocarea numelui sfânt al lui Dumnezeu va face ca ochii Lui să fie îndreptaţi către acest supravieţuitor şi că şi el va primi pedeapsa cu moartea. 4) că vorbitorul consideră că Dumnezeu este Autorul tuturor nenorocirilor lor şi de aceea este cuprins de iritare chiar la simpla menţionare a Numelui Domnului. 5) că din cauza unei reguli sau din cauză că a proceda astfel ar fi atras ridicolul sau o altă presiune socială asupra celui care ar fi îndrăznit să ,,pomenească” Numele Domnului, era preferabil pentru acela care Îl iubea cu sinceritate pe Domnul şi căuta să asculte de El să evite represiunea ţinându-şi gura. Poate că un simţământ al disperării din partea israeliţilor supravieţuitori ar constitui cea mai bună explicaţie pentru această interdicţie, simţământul că nu ar mai sluji la nimic acum să-L cheme pe Domnul.