7:60 Apoi a îngenuncheat, şi a strigat cu glas tare: Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta! Şi după aceste vorbe, a adormit.
A îngenuncheat. În rugăciune şi în adorare a Aceluia pe care îl văzuse la dreapta lui Dumnezeu, deşi era fără îndoială forţat de împroşcarea cu pietre să cadă în genunchi.
Nu le ţine în seamă păcatul acesta. Literal, ,,nu le pune în socoteală păcatul acesta”. Ştefan nu putea face nimic cu privire la păcatele anterioare ale persecutorilor săi, dar avea un drept personal de a cere iertare pentru abaterea lor prezentă. Mijlocind pentru ei în rugăciune, el a dat pe faţă cât de deplin îşi însuşise spiritul iertător care caracterizase pe Domnul şi Învăţătorul său (cf. Luca 23,34).
A adormit. Vezi Marcu 5,36; Ioan 11,11. În tot cursul apărării sale, puterea lui Ştefan era în contrast remarcabil cu aceea a acuzatorilor săi. Ei sunt plini de furie răzbunătoare, dar el păstrează un calm ca acela care-L stăpânea pe Hristos în sala de judecată. Acum Luca, încheindu-şi relatarea despre lucrarea martirului, păstrează acea atmosferă sfântă în expresia lui finală, ,,a adormit”. Lupta s-a sfârşit, victoria e câştigată; luptătorul credincios al lui Dumnezeu părăseşte tumultul şi adoarme liniştit până la ziua învierii. Capitolele următoare arată că moartea lui nu a fost în zadar. NOTE ADIŢIONALE LA CAPITOLUL 7
Vorbirea lui Ştefan prezintă unele dificultăţi în ce priveşte scopul ei, lucrurile pe care le prezintă şi întrebări cu privire la faptele enumerate. La abordarea acestor probleme trebuie să se reţină anumite consideraţiuni: 1) Cuvântarea este relatată, nu aşa cum Luca ar fi înţeles conţinutul şi importanţa ei cu 30 de ani mai târziu, când a scris Faptele Apostolilor, ci probabil aşa cum îi fusese prezentată de unul sau mai mulţi din ascultătorii lui, ca de pildă Saul (Pavel) sau unul din preoţii convertiţi (cap. 6,7). Natural, trebuie să se reamintească faptul că Dumnezeu i-ar fi putut da
o cunoaştere a predicii direct lui Luca. 2) Cuvântarea n-a fost terminată, pentru că ascultătorii lui au năvălit asupra lui plini de furie, l-au târât afară din oraş şi l-au ucis cu pietre. 3) Cuvântarea lui Ştefan era istorică, aşa cum fuseseră cuvântările lui Petru înainte de el (cap. 2 şi 3) şi ale lui Pavel după el (cap. 13; 22; 26), şi în măsura aceasta relatează puţin din gândirea lui teologică. Teologia lui Ştefan, aşa cum se dezvoltase până la data aceasta, trebuie să fie văzută în implicaţiile istorice urmărite şi în acuzaţiile vrăjmaşilor săi. 4) Cuvântarea lui fără îndoială era o continuare a soliei evanghelice dată de cei şapte, după hirotonirea lor (cap. 6,7-10) şi după prezentarea Evangheliei pe care Ştefan o făcuse în sinagoga eleniştilor (vezi v. 9). De aceea apărarea lui oferă ea însăşi o mare parte din ceea ce ar fi de ajutor pentru cercetătorul de astăzi la analizarea şi aprecierea ei. 5) Unele dintre dificultăţile istorice şi exegetice pe care pare să le prezinte această cuvântare – ca de pildă chestiunea că Avraam nu a părăsit Haranul decât după moartea lui Terah (cap. 7,4); cele 75 de persoane ca total al tribului evreiesc cu Iosif în Egipt (v. 14); parcela de teren de care se spune că a fost cumpărată în Sihem de Avraam (v. 16); înmormântarea lui Iacov în acea bucată de pământ (v. 15,16); citatul din Amos 5,26.27, în care Ştefan pune ,,Babilonul” în locul ,,Damascului”; şi numele zeităţilor păgâne menţionate (Fapte 7,43) – pot fi văzute ca apărând, în parte sau în total, din lipsa noastră de informaţie care ar fi putut să fie totuşi la îndemâna lui Ştefan.
Trei obiective destul de evidente pot fi deduse din cuvântarea lui Ştefan:
1. 1. Să câştige aprobarea sau cel puţin să tempereze dezaprobarea, arătând Sinedriului că el era familiarizat cu istoria poporului evreu şi să procure temei pentru a dovedi ortodoxia lui.
2. 2. Pentru a arăta istoria cum Dumnezeu a căutat să conducă ,,şi cum ei în mod persistent lepădaseră acea conducere aşa cum fusese dată prin Moise, profeţi şi Mesia Cel prezis.
3. 3. Să arate natura şi înţelesul cultului pe care Dumnezeu îl prescrisese pentru patriarhi şi pentru poporul Său ales în legătură cu lucrarea inaugurată de Hristos la dreapta lui Dumnezeu. Acesta poate fi considerat ca obiectivul cel mai important, dar cel mai puţin clar expus. Patru fapte trebuie să fie observate în legătură cu aceasta:
a) Când diaconii, dintre care apare Ştefan ca un evanghelist de frunte, au început lucrarea lor publică, ,,o mare mulţime de preoţi”, pentru prima dată,, ,,veneau la credinţă” (cap. 6,7). Rezultatul acesta se poate să fi apărut dintr-un accent particular în prezentarea Evangheliei de către Ştefan şi ceilalţi diaconi.
b) S-a adus serioasa acuzaţie contra lui Ştefan că el învăţa ceea ce era contrar ,,acestui locaş sfânt”, adică, Templul; împotriva ,,Legii”; şi contra ,,obiceiurilor” (cap. 6,13.14).
c) Ştefan a subliniat chemarea lui Avraam şi purtarea de grijă providenţială a lui Dumnezeu pentru Iacov şi descendenţii lui (cap. 7,2-17); eliberarea evreilor din Egipt sub conducerea lui Moise
(v. 18-36); mărturia lui Moise despre un prooroc viitor pentru biserică (v. 37,38); cultul fals şi sacrificiile nelegiuite ale evreilor (v. 39-43); tabernacolul din pustie construit după modelul arătat lui Moie (v. 44,45); Templul lui Solomon (v. 46,47); şi faptul că Dumnezeu nu are nevoie de temple făcute de om (v. 48-50). Acest accent asupra cultului ar sugera că Ştefan conducea la subiectul principal al lucrării lui Hristos în cer.
d) Experienţa lui Ştefan are o legătură vădită cu profeţia celor 70 de săptămâni (Dan. 9,24-27), care au început în anul 457 î.Hr., în ultima săptămână în mijlocul căreia Mesia urma să fie stârpit, ,,dar nu va avea nimic” [,,nu pentru sine”] şi sistemul tipic, pământesc, sacrificial urma să înceteze de a fi un mijloc efectiv de mijlocire care însemna şi sfârşitul preoţiei pământeşti. Comentariul acesta acceptă ideea că răstignirea pe cruce a avut loc în anul 31 d.Hr. (vezi Vol. V, p.251-256), la ,,mijlocul săptămânii”. Prin urmare, ultima din cele 70 de săptămâni profetice trebuia să se termine în anul 34 d.Hr. În felul acesta lucrare a lui Ştefan poate fi privită ca simbolizând dramatic apelul lui Dumnezeu către poporul Său ales în cursul ultimei săptămâni profetice, înainte ca Evanghelia să fie oferită neamurilor. În acord cu aceasta, pare rezonabil să se dateze martirajul lui Ştefan în anul 34 d.Hr., deoarece uciderea lui Ştefan poate fi privită ca un act final de lepădare a Evangheliei de către iudei ca naţiune.
Când cuvântarea lui Ştefan e privită pe fundalul acesta, se vede că e un episod dramatic, vital într-o perioadă critică a istoriei bisericii primare.
Tânărul, Saul, introdus în cap. 7,58, joacă un rol atât de important pe scena NT încât este îndreptăţită atenţia deosebită care i se acordă de la prima menţionare a numelui său. Amănunte biografice directe sunt puţine, dar referiri indirecte permit o reconstruire rezonabilă a vieţii sale timpurii.
În afară de o menţionare indirectă a mamei sale (Gal. 1,15) şi referiri generale la strămoşii săi evrei (Fapte. 24,14; Gal. 1,14; 2 Tim. 1,3), Scripturile nu dau nici o cheie în privinţa neamului lui Saul. Că el nu era un fiu unic reiese din Fapte 23,16, unde e introdus ,,fiul sorei lui Pavel”. E posibil ca familia lui privindu-l ca apostaziat când a devenit creştin, să se fi înstrăinat şi să fi rupt orice legătură cu el (vezi Fil. 3,8), iar lucrul acesta să fi devenit o sursă de durere pentru el, deşi este clar că înainte de convertirea lui unele din rudele lui deja deveniseră creştini (Rom. 16,7).
O tradiţie din sec al 2-lea, relatată de Ieronim, afirmă că părinţii lui Saul trăiseră în Girchala, din Galileea. Pe la anul 4 î.Hr, se presupune că au fost luaţi prizonieri şi duşi ca sclavi în Tars, cetatea principală a Ciliciei, în Asia Mică, unde cu timpul au câştigat libertatea, au prosperat şi au devenit cetăţeni romani. Mai târziu li s-a născut un fiu, Saul.
Viaţa lui Saul a început la Tars (Fapte 22,3) unde, în ziua a opta a fost circumcis (Filipeni 3,5) şi, în acord cu obiceiul, i s-a dat numele (vezi Luca 1,50). Întrucât era din seminţia lui Beniamin (Rom. 11,1; Filip. 3,5), se poate să fi fost numit după întâiul rege al lui Israel, care descindea din aceeaşi casă.
De la naştere poseda anumite privilegii de invidiat. Era născut ca cetăţean roman (Fapte 22,28). În secolul I d.Hr., cetăţenia romană era considerată de mare valoare şi probabil că familia lui Saul a fost de o oarecare distincţie şi de bogăţie mai mult decât medie. Deţinătorul unei astfel de cetăţenii avea orice motiv să fie mândru şi în mod natural să fie favorabil înclinat către Roma imperială. Dar, pe lângă aceasta, Saul avea o loialitate locală faţă de propria sa cetate. Era cetăţean al cetăţii Tars (cap. 21,39). Lucrul acesta însemnează nu numai că locuia acolo, dar şi că poseda drepturi cetăţeneşti. Probabil se bucura de privilegiul acesta, datorită serviciilor aduse cetăţii de familia lui.
Mai pe sus de aceste privilegii sociale, Saul îşi afirma moştenirea sa rasială şi religioasă. El se mândrea cu descrierea ,,evreu din evrei” (Fil. 3,5; cf.2 Cron. 11,22) şi era mândru de tradiţiile sale strămoşeşti. Lucrul acesta se potrivea destul de bine şi cu dreptul său de a avea cetăţenia romană şi tarsiană, deoarece până la anul 70 d.Hr., când Vespasian a desfiinţat drepturile legale ale iudeilor, acestora li se îngăduise să-şi păstreze naţionalitatea lor distinctivă, chiar în cadrul roman păgân. La aceste avantaje cu fond religios, el adăuga o mândrie deosebită faţă de fariseismul său. El trăise ,,ca fariseu după cea mai îngustă partidă [iudaică] a religiei” sale (Fapte 26,5; cf. cap. 23,6; Fil. 3,5). Unii comentatori sugerează că acest fariseism fusese moştenit de la tatăl său, dar este la fel de mult posibil că a devenit fariseu datorită educaţiei sale sub Gamaliel (cf. cu Fapte 5,34).
La o vârstă fragedă, probabil când era de 12 ani, Saul a fost trimis la Ierusalim (cap. 26,4), unde a fost educat de vestitul Gamaliel I (cap. 22,3; vezi cap. 5,34). El a fost instruit să cunoască ,,cu de-amănuntul Legea” [,,felul desăvârşit al legii”, KJV], crezând ,,tot ce este scris în Lege şi Prooroci”, formându-se să fie ,,plin de râvnă pentru Dumnezeu” şi ,,însufleţit de o râvnă nespus de mare pentru datinile strămoşeşti” ale părinţilor săi (Fapte 22,3; 24,14; Gal. 1,14). Pare că a devenit un suporter mai fanatic al sectei sale decât fusese învăţătorul său (cf. cele de la Fapte 5,34). În felul acesta a pus bazele viitoarei sale cruciade împotriva bisericii creştine (cap. 8,1.3; 22,4.5; 26,9-12). Cu această zestre şi pe fondul acesta, Saul intră în naraţiunea cărţii Faptelor (cap. 7,58). Ca un membru zelos al partidei celei mai stricte a iudaismului, el participă la moartea lui Ştefan care pare să fie un critic al iudaismului. Prezenţa lui sugerează că a continuat să locuiască la Ierusalim. De aceea pare să fi cunoscut bine lucrarea şi moartea lui Hristos şi mărturia apostolică tot mai puternică aflată în plină dezvoltare. Dar, întrucât el menţionează numai întâlnirea supranaturală cu Isus pe drumul spre Damasc (Fapte 22,4.9; 26,14.15; 1Cor. 15,8), nu pare probabil că L-a întâlnit în trup. Cu toate acestea, Saul era bine echipat ca persecutor anticreştin şi nu e nimic anormal în participarea lui la moartea primului martir.
O discuţie considerabilă s-a purtat cu privire la schimbarea de nume care apare pe la mijlocul cărţii Faptelor Apostolilor. Capitolul 13,9 vorbeşte despre ,,Saul, care se mai numeşte şi Pavel”, sau, pentru a da o traducere variantă, ,,Saul, altminteri Pavel”. Pentru ce să se introducă aici un al doilea nume când ,,Saul” fusese deja folosit de 18 ori între cap. 7,58 şi 13,9? Din vremea lui Ieronim noul nume introdus a fost legat cu acela al lui Sergius Paul (proconsulul) delegat [,,dregător”] al Ciprului. S-a sugerat că Saul a luat numele de Paul [Pavel] pentru a onora convertirea delegatului [,,dregătorului”] la credinţa creştină. O astfel de explicaţie pare imposibilă, deoarece sunt motive puternice de a crede că Saul trebuie să fi avut mai multe nume încă din primii săi ani.
Saul se născuse într-o lume multilingvă. O populaţie eterogenă care vorbea o mulţime de limbi diferite, dar fiecare grup avea propriul său grai natal. Suprapuse pe baza aceasta erau greaca, lingua franca a lumii civilizate (vezi Vol. V, p.103) şi latina, limba oficială a Imperiului Roman. Prin urmare, mulţi oameni vorbeau nu numai limba lor natală, dar şi greaca şi latina. Din cauza aceasta, mulţi din ei au ajuns să aibă mai mult decât un singur nume, sau diferite forme ale aceluiaşi nume după limba sau societatea în care era folosit. În alte cazuri ei purtau nume care nu aveau nici o legătură între ele – adică, nu erau traduceri dintr-o limbă în alta. În cazul lui Saul, procesul poate să fi acţionat în felul următor: La circumcizie i s-a dat un nume iudaic, Saul, dar întrucât locuia într-o comunitate păgână, purta şi un nume latin obişnuit, Paulus. Se pot cita multe exemple de nume duble: Belşaţar-Daniel, Estera-Hadasa, Ioan Marcu (cf. Fapte 1,23; 13,1; Col. 4,11). Luca arată cunoaşterea din partea sa a celor două nume, Saul şi Paul [Pavel]. Înainte de Fapte 13,9, el l-a descris într-un mediu predominant ebraic şi de aceea a folosit numele ebraic, Saul. Acum, în cap.13,9, Luca îl vede faţă în faţă cu un slujbaş roman, care desigur l-a întrebat: ,,Care este numele tău”? ,,De unde eşti”? La asemenea întrebări, cetăţeanul roman nu ar fi răspuns ,,Saul, fariseu din Ierusalim”, ci ,,Paul, cetăţean roman din Tars”. În felul acesta reiese că darea pe faţă de către Luca a celuilalt nume al eroului său e deosebit de fericită – corespunde împrejurărilor şi nu prea are nevoie de altă explicaţie. Începând de la punctul acesta, Luca foloseşte numele păgân, în afară de trei referiri reminiscente la ,,Saul” (cap. 22,7.13; 26,14), care arată cât de exact a relatat Luca cuvintele lui Pavel. Lucrul acesta este cu totul corespunzător, deoarece lucrarea lui Pavel în decursul celei de a doua jumătăţi a Faptelor este aproape cu totul pentru neiudei. În felul acesta numele Pavel este întreţesut cu lucrarea sa pentru neamuri. Lucrul acesta vine în sprijinul folosirii invariabile chiar de către apostol a lui ,,Pavel” în epistolele sale (Rom. 1,1; 1 Cor. 10,1; Gal. 5,2; Col. 4,18 etc.).
O altă interpretare merită consideraţie. Cuvântul latin paulus (echivalentul lui grec este pauros) însemnează, ,,mic” sau ,,scund”, şi a fost luat ca o descriere a staturii lui Saul. Ideea primeşte oarecare sprijin din apocrifa Faptele lui Paul şi Thecla, care datează din anii 160-180 d.Hr., şi deşi nu e cu totul de încredere, ar putea totuşi să reflecte o tradiţie autentică de înfăţişarea personală a marelui apostol. Pasajul în cauză zice: ,,Un om de talie mică, chel, crăcănat, bine clădit, cu sprâncene îmbibate, nas cam lung, plin de farmec, deoarece uneori seamănă cu un om, şi uneori avea înfăţişarea unui înger” (ANF, Vol. 8, p.487). Trebuie, totuşi, să fie recunoscut, că o atare explicaţie cuprinde acceptarea unei date mai târzii pentru numele Pavel, întrucât n-ar fi putut fi dat până nu s-au pronunţat caracteristicile fizice.
Indiferent care ar fi originea celuilalt nume al lui Saul, numele însuşi era roman şi era cu totul corespunzător pentru scopul final al apostolului de a duce Evanghelia în capitala imperială (cf. cele de la Fapte 19,21; Rom. 1,15).
În plus, când Luca intră în subiectul principal al cărţii sale, lucrarea pentru neamuri a lui Pavel, foloseşte în mod statornic numai numele roman al apostolului. În ce priveşte o cronologie ipotetică a vieţii lui Saul, sau Pavel, cum era mai bine cunoscut,
vezi p.97-102. COMENTARII ELLEN G. WHITE 1–60 AA 99–102; SR 264–267 4PP 127 5PP 169 68T 207 22CT 406, 417; Ed 62; FE 342, 360, 393; MH 474; PP 245; SR 108; 4T 343 23–25CT 407 25PP 246 29, 30FE 360, 423; MH 508 37AA 99 44PP 357 48EW 198 48–50 AA 99; SR 264 51, 52EW 198 51–55 AA 100 51–56 SR 265 55AA 115 55, 56EW 198, 208; SL 91 56AA 116; ML 67; MYP 113; SR 270 56–60 AA 101 57, 58EW 199 58–60 PK 699 59AA 575, 597; 4T 525 59, 60ML 67; SR 206 60 EW 199; MB 332